Maramureș legendar de recuperat • Pierdut specific și tradiții. Le declarăm nule

De câte ori ne apucă patriotismul local, ar trebui să ne dăm o palmă și să urcăm în mașină, să vedem dacă ceea ce pretindem în materie de unicitate și de tradiție mai e real, palpabil, sau sunt amintiri. Știm, din nou, vom avea contestări. Că aia mai există și cealaltă. Bravo, felicitări, țineți cu dinții de ele! Dar, din păcate, o mare parte a specificului maramureșean, zonă cu zonă, sat cu sat, s-a dus. Că tot vine 1 noiembrie, poate tragem un semnal de alarmă și reînvie careva… sau măcar le plângem de milă.

Specific local uitat

Odinioară, sătenii din Coaș erau meșteșugarii și vărarii Cetății de Piatră a Chioarului. Nu mai e nici urmă de vărărit în Coaș, doar biserica albă de zid, una din puținele din Maramureș, echivalentă ca valoare și stil doar celei din Sarasău, mai stă dovadă. La fel, a dispărut și vărăritul din Baba, din Cheile Babei. Mai erau două cuptoare lăsate așa, demonstrativ, dar activitatea a murit. Cu juma’ de gură am aminti și legendarii legumicultori din sate vecine orașelor, de la Dămăcușeni la Cătălina sau Recea. Nu că nu mai fac, dar atât e de ușor să fugi la angroul de legume maghiaro-poloneze și să le pui pe tarabă cu pretenția (și cu prețul exagerat) de legume eco și bio… Am avut și sate de butinari, de meseriași ce odinioară erau mari lucrători cu lemnul, în pădure. Ulmoasa, Poienile de sub Munte, Repedea, Moisei, Vișeu, Borșa… din păcate, sunt duși unii în lume, alții au trecut la tehnici moderne, nu mai e nici țapina nici meseriașul cu brațul, cât piciorul tău, afumat bine la propriu și la figurat, ce lucrează cu bușteni. Cu un drum, amintim și de dispariția plutăritului de pe Defileul Lăpușului, a lemnelor tăiate la metru ce coborau în anume moment al verii, pe râu în jos, manipulate cu țapine lungi.

La capitolul “evident”, amintim și de dispariția minerilor, fizic deja, odată cu ei a mineritului. Zicea un primar că nordul a avut doar minerit și exploatare de lemn. Odată cu oprirea lor, am rămas fără nimic. Ba am rămas cu ceva-ceva resurse. Mai avem ciupercarii, și ei ceva mai rari, din (culmea) zonele de munte cu foștii mineri: Cavnic, Nistru, Băiuț, Borșa, la care se adaugă alți meseriași din zona ucraineană: Repedea-Ruscova-Poieni, plus țiganii profesioniști din Fericea și Ardusat, ce au preferat să facă asta în Europa, după conflictele cu borșenii.

Și dacă tot am amintit minoritatea romă, ar trebui amintită altă ocupație defunctă: confecționarea cărămizilor. Mai știți proiectele europene, cu secții de cărămidă la Seini, coșărit la Tămaia, fermă de viței la Hideaga etc. Praf și pulbere. Dar cărămizi se făceau în cuptoare imense, în lipsa drumurilor, și pe Culmea Prelucilor, le-am văzut cu ochii noștri odinioară. Într-un singur loc din Strâmbu Băiuț se mai face bocșăritul, producerea de cărbune de lemn, și el odinioară prezent în Munții Lăpușului, ai Țibleșului etc. Și dacă suntem în zona lemnului, poate ar trebui să subțiem puțin aura meșterilor în lemn… nu prea mai sunt. Care sunt lucrează cu tehnică modernă și bine fac, nu asta e problema. Problema ar fi să faci poartă maramureșeană din brad, că iese mai ieftină și apoi te miri că a ținut 4 ani, nu 200 ca a bunicului.

Troițele, după cum știți, sunt toate standardizate în Maramureș, aceeași imagine, nu intrăm în detalii, dar bănuiți. Cu un drum, salutăm existența celor 2-3 echipe de meșteri de dranițe, la Breb și Sârbii Maramureșului. Nu salutăm dispariția aproape totală a păstorilor, ciobanilor autohtoni din peisaj. E cumva ironic să oprești la o turmă de oi și să vorbești cu un păstor din Galați sau Brăila, în cel mai bun caz clujean. Ba să afli că habar nu au să mulgă, să facă un caș, o urdă, un balmoș, ei doar mână oile. În acest timp, ai noștri ciobani adevărați mână oi prin Sicilia și-n sudul Italiei, cu actele confiscate și cu teama că șefu’ scoate pistolul, în timpul liber e și șef Camorra.

Asta am auzit-o de la păstor de bivoli, altă pierdere uriașă a Maramureșului, de pe pășunea Rogozului. Întors din Italia, fugit fără acte, se temea și să-și ceară salariul. Așa am ajuns ca la ciurda de vaci sau de bivoli, tot mai subțiate, să vezi țigănuși de 10 ani, lăsați acolo de părinții lor nu foarte interesați sau competenți. Cu urmările ce se impun. Am căutat și legendarii cai uriași de pe Valea Izei, de pe pășunea Onceștiului. Nu-s nicăieri, am găsit în schimb un bivol negru subnutrit. Dar ar trebui să amintim și agricultura, de care odinioară eram foarte mândri. Avem sate cu 20% teren lucrat. Practic, cu excepția unor fermieri pasionați, agricultură și legumicultură serioasă se mai face în Maramureș pe Culoarul Someșului și ici-colo, pe Iza, la Nănești, pe Tisa, la Sarasău, la Coaș pe Lăpuș. În rest, subzistență sau mimare pentru fonduri APIA. În fine, de dată mai veche, nimic nou de spus despre extragerea sării, cu care ne-a cunoscut întregul Imperiu Austro-Ungar. Zero, nimic.
Cât despre datini, lipsă ori politizate. Cât de o postare Facebook.

Când mergi la o Sâmbră a Oilor și principala ocupație e de a se face poze politicienilor cu tinere în costume populare, ca să vadă prostimea pe Facebook cât iubesc ei tradiția, știi că-i bai. Când Sânzienele au devenit sărbătoare câmpenească cu politicieni, când nici măcar kitsch-ul primitiv al borșenilor de a arunca cauciucuri aprinse pe dealuri în jos nu se mai petrece… e dureros, mai ales că Sânzienele preced la noi până și Creștinismul. Udătoriul era să dispară, l-au resuscitat anul trecut oameni de bine. Tânjaua se ține încă bine. Au dispărut balurile strugurilor din satele maghiare, s-au săturat și ei. A dispărut Fârtăția de pe Preluci, superba datină. Sâmbrele și Măsurișul sunt prilej de scos politicienii “în teritoriu”, la fel ca Hora la Prislop, nimic nu mișcă fără cojocelul președintelui C.J. vecin.
Și te-ntrebi…ce-a mai rămas? Păi…noi! Cei care am putea readuce Fârtăția, Metehăul, Danțul la șură real, nu cel pe muzică de Copilu’ Minune. Claca la fân cum s-a încercat anul acesta la Preluca Nouă. Acceptarea (și impunerea!) proiectelor de case de lemn făcute de arhitecți pentru zonele ce se vor turistice și tradiționale, să nu intri în satul rustic și să dai de prima casă din sat…portocalie cu gard de inox. Să ne ridicăm din fața televizoarelor și să mergem în număr mare să vedem Parada porturilor, a măștilor, a Viflaimului, a bondroșilor, la Sighet, Vișeu, Cavnic. Să vedem Boboteaza făcută la margine de râu înghețat, fie el Mara sau Iza. Să ne bucurăm de sărbătorile minorităților, să mergem la Parada Țipțerilor, la Crăciunul ucrainean, la Szureti balul ungurilor, ba poate se descoperă ceva sărbători cu poale înflorate și cu bănuți scuturați la Chelința, Hideaga, Ponorâta, Țicău etc.
Dar până una alta, facem primul test…vă așteptăm la Luminație fără flori de plastic, mii de lumânări chinezești cu viață lungă. Doar cu o lumânare-comemorat, cu flori reale “perisabile” și cu buzunarul plin de bomboane pentru copii amărâți…