Se făcea că ne trezeam într-o dimineață de secol 21, mileniul 3, după criza economica majoră generată de o serie de evenimente nefericite: pandemia de COVID, războiul din Ucraina, inflația galopantă generată de pomenile electorale date în alegerile din 2024. Avusese loc un șoc în societate și Lumea/Țara au trebuit puse pe făgaș normal. Se făcuse regionalizare, comasare de instituții, de comune nesustenabile, de instituții inutile și nerentabile. Am suit în mașină și am pornit la drum spre Capitala de Nord, Clujul.
Ieșim din Baia Mare pe un drum european bun de tot, peste pasarelă, nici urmă de ambuteiaje și de trafic dificil, ca la marginea Clujului. Traversăm cartierul Recea și continuăm pe Drumul European 58, deși aveam varianta de a ieși în autostrada Transilvania și să zburăm. 
Traversăm comuna Șomcuta Mare, urcăm spre Mesteacăn, sat aparținător. Hai să mergem pe “vechiul drum al județelor”. Se circula civilizat, se încetinea în comune, nu mai era nevoie de legendarii polițiști răutăcioși de Sălaj. Și înaintăm fără probleme spre județul Cluj. Ajungem la intrarea în Dej, nu mai e coloană masivă la pod, s-a mai deschis unul dinspre Bistrița cu ieșire dincolo de oraș și pac, problema rezolvată. A rămas emblematică doar gara din Dej, conservată, la fel de urâtă de-au pus-o în ramă. E loc de pelerinaj, de bancuri, dar loc istoric. Aici au debarcat comuniștii staliniști “chiaburi” din toate colțurile regiunii și i-au rupt de pământurile și de averile lor. La fel, la ieșire din oraș, înainte de autostrada cu două benzi spre Cluj, tot loc de pelerinaj e și tancodromul, au mai rămas și câteva ruine de tancuri rusești de făcut selfie-uri.
Intrăm în Cluj, salutăm aeroportul internațional, dar și regional, deja sunt curse de avioane mici sau elicoptere spre Baia Mare, Zalău, Bistrița, Satu Mare, dar numai pentru cei cu bani. Am uitat să vă spunem, a devenit circulabil și Someșul, cu vaporașe rapide, se poate merge de la Cluj spre Sălaj și Maramureș, apoi spre Sătmar. Din Ardusat, în paralel cu Drumul Rapid spre Vaja, din Ungaria, dar și cu centura Băii Mari, peste râu. Revenim la drumul nostru, c-am intrat în Capitală. Se circulă elegant pe asfalt în Cluj, deja întreaga țară își asumase rețeta curajoasă a capitalei Ardealului, de a lăsa o bandă liberă pentru autobuze. Până și Bucureștiul! Ajungem în centru, salutăm statuia lui Matei Corvin, secondat de cei patru corifei ai săi pe care, de această dată, îi recunoaștem ca valoare istorică: Blasus Magyar-liderul celebrei Armate Negre în care fuseseră și moroșeni de-ai noștri de pe Valea Izei. Paul Chinezu, conte de Timiș. 
El însuși mercenar, pe bustul lui se sugerează că ar fi fost pus inclusiv că a fost guvernator al Regiei Sării, la Coștiui la noi. Ștefan Szapolyai, vicerege al Ungariei. Și Ștefan Bathory, voievod al Transilvaniei. Nu plecăm departe și dăm de Casa de Cultură a Studenților care poartă cu mândrie numele groșeanului nostru taragotist, Dumitru Fărcaș. Parcăm în spatele Primăriei, nu intrăm să salutăm primarul, e deja în vârstă. Tot Boc? Da, tot Boc… Modelul de parcare supraetajată făcută din bloc dezafectat a fost luat de exemplu și a degrevat traficul din toate orașele mari ale Regiunii de Nord-Vest, fie Satu Mare, Zalău, Bistrița Năsăud.
În Baia Mare, ironia e că parcarea e chiar fostul sediu al Primăriei, iar primăria s-a mutat în locul ei firesc, în clădirea monumentală a REMIN, din spate. Ne continuăm drumul prin Cluj, dar pe jos. Avem de văzut un doctor… tot buni, tot faini doctorii de Cluj. Ajungem prea repede, mergem în parc, pe străduțe elegante pline de vile cumpărate de firme IT mari, gen UiPath. În parc, mostre de eleganță: un septuagenar făcea sport la aparate, un bătrân și un copilaș hrăneau porumbeii. Un om mai sărăcuț căuta în containere PET-uri să le predea, iar tinerii ce treceau beau repede și i le întindeau ale lor.
Sună telefonul! “Ați ajuns în Cluj? Haideți mai repede la consultație, cineva pare a nu-și respecta programarea. Haideți, nu stați pe drumuri…”
Cluj, dom’le! Pac problema rezolvată, ne uităm după ceva concerte, dar ne amintim că asta una n-a rezolvat-o regionalizarea… e scump Clujul de te doare! Totul, de la înghețată la cazare, e dublu aici.
Pornim înapoi, ne uităm cu jind la cei ce iau spre casă “taxiul aerian” sau cel fluvial. Ne-o trebuit mașină… Dar revenim cu drag spre Maramureș. Intrăm înapoi în Maramureș de la Gâlgău spre Țara Lăpușului, deși mai aveam alte două variante, evident asfaltate. Alegem asta pentru că între timp s-au schimbat multe, Maramureșul a devenit oficial zona turistică prin definiție a Regiunii de Nord-Vest, alături de Apuseni. Țara Lăpușului e pusă la punct, drumuri, îndrumări, cu trecere spre Valea Izei și spre Vișeu Borșa. Așa cum Bihorul a devenit atracție balneoclimaterică sau Sătmarul Țara Aquaparcurilor. Se făcea că o conducere aspră, cu mână de fier, făcuse ca regimul construcțiilor să devină strict în zone cu tradiție, în Maramu’ la fel ca-n Apuseni s-au interzis casele roz, pensiunile țiclam, gardurile de inox. Fără violență, doar cu supraimpozitare înzecită pentru cei ce aleg să nu respecte specificul cu lemn, cu gard de nuiele, cu dranițe. Mai mult, deschiderea spre Cluj și spre istoria Transilvaniei a făcut să fie puse în valoare foste conace de grofi, Cetatea de Piatră a Chioarului a fost reconstruită, dar nu real, palpabil, ci cu proiecție 3D, cu lasere. O minunăție. La fel, toate locurile semnificative din tragedia deportării evreilor au devenit muzee, inclusiv gara Sighetului sau gara Vișeu. 
Chiar și ucrainenii au primit propria porție de respect, oameni cu viziune au deschis oferte de locuri de muncă în zonă și oamenii greu încercați de la munte au revenit de pe șantierele Europei, să muncească acasă. Ce-a mai rămas de văzut? Cătunele țigănești. Care, după model sugerat de Europa unită, pe bune de această dată, sunt și ele turistice. Trecem de la Coroieni și vedem Ponorâta, unde poți opri la un dans înfocat, cu “ceatarâși” și dansatoare exotice și mai ales curate, cu bănuți la gât.
Și apoi ne-am trezit. Se făcea că adormisem greu, adânc, sub influența berii băute la finala Euro 2032, pe vreme de climă sahariană. Am mai ratat o șansă să devenim o mică Elveție…
Excelent articolul! Felicitari!
Făinut !😊👍🙋
mai ca nu mi-au dat lacrimile