Dacă e să consultăm DEX-ul, Paradisul, dincolo de accepțiunea biblică, este „Loc plăcut, minunat, splendid; priveliște încântătoare; ceea ce desfată privirea sau sufletul; fericire supremă”.. Iar oaza o fi „Loc cu izvoare de apă și cu vegetație bogată în mijlocul unui desert”, dar și „Tot ceea ce oferă destindere, repaus”. Sau „Loc izolat, odihnitor, într-un mediu ostil”. Sau „Regiune, loc care contrastează puternic cu ceea ce se află în jur”.
Avem așa ceva în Maramureș? Nu c-am avea, ci că abundă județul de frumuseți ascunse sau nu. Da, unele sunt ascunse, că de-ar fi foarte publice n-ar mai fi așa. Pe de altă parte, textul de față poate fi destul de subiectiv, nu? Ceea ce tu vezi ca fiind o oază, pentru alții poate fi ceva tern. Sau invers. E foarte personal locul în care-ți găsești liniștea. Sau cel care te inspiră.
Maramureșul are asemenea locuri. În unele dintre ele v-am dus. Altele le-am ținut pentru noi. Egoism? NU, dacă locul devine dintr-o oază o tabără cu corturi, gunoaie, manele. Vă dăm un exemplu, o paralelă. Pe lacul Firiza, bine-cunoscut. Treci cu barca dincolo, pe celălalt mal și dai de golful și de pârâul Corneșița, o frumusețe. Liniște, pești mari, urme de mistreț pretutindeni, două cascade artificiale pe pârâu, mai sus. Da, și tăieri. Rămâi peste noapte, dormi în hamac. La revenire, tot cu barca, ajungi la Valea Romană unde e tabără cu tineri foarte beți și cu manele urlând, la 7 dimineața.
În Maramureșul istoric
Unul din locurile ce ne-au inspirat enorm este Poiana Agriș, de deasupra Sighetului. Cu acces pe la Șugău, din Vadu Izei. De urci, dai de falia ce desparte zona de întregul Câmp Tătaru. Ceva asemănător se găsește și între Remeți și Săpânța, cu vedere spre întreaga zonă de graniță de pe Tisa. În zona vârfului Debrea, cu acces auto decent. Apoi, chiar Câmpul Tătaru ce e împărțit între Desești, Giulești, Ocna Șugatag, cu vecini… Baia Mare și Săpânța. O lume superbă, calmă, de munte. Cu viitor baraj și lac de acumulare, cu drumuri prăfuite, cu tăieri, cu văi frumoase, cu chei în andezit, cu andezit cărat pentru construcții, cu de toate. 
Cu plante carnivore, cu carnivori reali, cu tăuri. Apoi, alt loc ce sugerează un mic paradis e Valea Frumușaua, de la Petrova în sus, după Crasna Vișeului, cumva sub vârful Pop Ivan și sub granița cu Ucraina. Un defileu sălbatic, cu o vale lină, apă perfect curată… până plouă masiv și se transformă într-o viitură. Oarecum asemănătoare, dar dincolo de câțiva munți, este Valea Socolău, la Poienile de sub Munte, altă frumusețe, cu șir de pajiști, cu stâne, exploatări și da, cu trafic de tot felul, inclusiv de fugari. Nu părăsim nordul fără a aminti creasta Rodnei, uneori primitoare, alteori nu. La fel ca Șaua Știol de sub Gărgălău, o frumusețe accesibilă tuturor. Și tot în Rodnei avem Peștera Izei, cu acea frumoasă poiană, cu căsuța aceea de lemn părăsită… un loc parcă uitat, izolat de lume. Și am mai aminti și lăuda Valea Baicului de la Dragomirești, mai cu seamă partea îndepărtată. Mai o cabană, mai o poiană, mai o fermă, ori o exploatare forestieră. E „peste drum” de Munții Țibleș, spre care ne îndreptăm.
Sud de Maramureș
Trecând de la Botiza spre Groșii Țibleșului, nu poți să nu apreciezi Valea Minghetului. Lăsați exploatările sau microhidrocentrala, locul e superb. Așa cum, dincolo de zona de vile, e și Valea Bradului, spre Țibleș. Un loc aparte, ca o oază, e și Valea Râoaia de la Lăpușul Românesc. Dacă nu se umple cu casoaie și bălți de pește, ca Lighetul de la oraș.
Între Țara Lăpușului și Fisculaș, ar merita amintită Valea Bloajei, cu poieni superbe, la râu, dar pe care tot mai des apar anunțuri de „proprietate privată” și interdicții. Și tot în zonă de confluență, dar între Lăpuș și Chioar, ar fi Defileul Lăpușului, unde anume locuri te fac să te simți singur cuc, dar copleșit de monumentalism. Deși peste o culme e ditamai gospodăria, cu vaci, tractoare etc. Custura Cetățuii, un loc absolut impresionant ce te îndeamnă la meditație. Scărița Asprei, pe râu, un adevărat tunel de stâncă și vegetație, mai ales dacă o vezi din barcă. Biserica Vacilor de la Berchezoaia, o adevărată oază de liniște. Alt loc magic, vărsarea Cavnicului în Lăpuș,
Împreunăturile, cu tot cu Piatra Înșirată din aval, cu puzderia de plaje minuscule, superbe, de pus în poză. La final de drum, în chei, Balta Neagră, cu tot ce include, cu tot cu culmile puțin explorate. Ne-ar plăcea să amintim și dealurile de pe limita cu Sălajul, cu vârful Prisnel și cu toate drumurile acelea din pădure. E superb, doar trebuie să accepți că ești înconjurat de comunități de romi, la Fericea, Chelința și Remeți pe Someș. În traducere, șanse mici de ciupercărit. Ceva similar e dealul dintre Coroieni, Vima Mare și Peteritea. Și tot la margine de județ, dar spre Sătmar avem impresionanta Culme a Codrului, frumoasă în orice anotimp, insuficient explorată și căutată. Se poate spune, după mașinile, motocicletele și ATV-urile de acolo că e asumată mai mult de sătmăreni decât de maramureșeni! Și revenim „la oraș”. Deasupra Băii Mari e un lanț muntos destul de puțin căutat, vizitat. Or fi minele, or fi exploatările, o fi atitudinea neprietenoasă, cu zecile de bariere? Nu știm. Dar avem locuri impresionante deasupra Cicârlăului. Deasupra Băiței. Iar deasupra Băii Mari e o lume, în materie de oaze: de la Valea Neagră la Blidari, ca să nu zicem chiar Poiana lui Dumitru.
Sau Poiana Brazilor, mai departe, spre Săpânța. Impresionante locuri. În toate, există câte o mică oază, de nu zeci. O cascadă la drum, o poiană ascunsă, cu cădere de apă și cu iarbă înaltă. De genul celei de pe Valea Neagră ori a poienilor înșirate deasupra Văii Vidra de la Firiza. Ori cărarea printre ferigi de doi metri de deasupra Chiuzbăii, spre fața sudică a Ignișului.
Încă o dată, Paradisul și Oaza sunt concepte, „chestii” pur personale și de gust. Pentru unii, oaza poate fi o anume masă pe o anume terasă. Sau o bancă din parc. Sau locul preferat, unde mergi de 20 de ani, duminică de duminică, la picnic. Sau locul tău personal, cumpărat cu sudoare, în ani și ani, unde încerci să-ți construiești propria Oază. Am sugerat câteva locuri impresionante din Maramureș fără pretenția de a instituționaliza. Cât de a vă provoca să le căutați.
