Cu toată tergiversarea bugetului, cu scandalul politic, era firesc ca investițiile să treneze, sunt primele sacrificate. De altfel, așa cum se știe, tacit, în Maramureș nu se prea lucrează. Mai sunt capete de investiții Saligny. Sunt gata cele prin PNRR, în mare. Cele prin CNI sunt oprite tacit. Cele prin Fondul de Mediu sunt promise, dar se mișcă încet. Marea șansă a Maramureșului este POIM-ul, cel cu rețele de apă/canal, ce a debutat, vizibil, în orașele mari.
În județ însă, nu mare lucru. Edilii sunt aproape rușinați că nu prea au obiectul muncii. Și recurg la „ce e disponibil”: finanțări mici transfrontaliere, cu parteneriate cu localități din Ucraina. Sau cele prin GAL, de asemenea cu finanțări mici. Speră la câmpuri fotovoltaice. Alții visează la revenirea Saligny pentru rețele de gaz. Nimic, deocamdată. Pe alocuri sunt probleme cu constructorii… au plecat demult, în toamnă, n-au mai revenit. Așteaptă banii de la Guvern.
Un caz aparte îl constituie barajul și acumularea Runcu. Am fost recent să-l revedem. Ce-i drept, locul e absolut superb. Dar miza e foarte mare: alimentarea cu apă a văii Marei, a Cosăului, a jumătate din Valea Izei și a Sighetului ar fi posibile cu acel baraj finalizat. Început, conform panoului oficial de șantier, în 1987. Acum 39 de ani. Vă reamintim, suntem la munte. Aici se poate lucra în condiții optime din aprilie până în octombrie, fără emoții de îngheț. Barajul în sine e ridicat, la nivelul drumului. Dar în ciuda finanțărilor promise și obținute, încă 5,3 milioane lei anul acesta, locul e pustiu. Niciun utilaj nu mișcă, e doar unul lăsat pe dig, ca pentru poză. Nu circulă camioane, nici măcar cele ce cărau piatră din cariera de andezit spre „destinații necunoscute”. Drumul pustiu, șantierul pustiu. Aflăm din zonă, de la oficialități, că de fapt acum urmează greul investițional, tehnica de punere în siguranță a barajului în sine, apoi decolmatarea versanților până la stâncă. Refacerea și punerea în siguranță a tunelurilor de deversare. Abia apoi umplerea, ce va dura ani. Nu contează, într-un final. Miza e uriașă: apă pentru o treime din județul Maramureș. Doar că nu se lucrează încă, ori suntem dincolo de mijlocul lunii mai. E o liniște acolo de se aude țipătul uliului din văzduh. Iar natura își vede de curs – au înflorit brazii și molizii, acele superbe flori roșii. Ici-colo urme de sălbăticiuni. Și de sălbăticiuni cu față umană, vezi arsurile de versanți de deasupra Cheilor Tătărului, la fel ca rampele de off-road pentru arătat bărbăția. Stânele încă nu au urcat la munte, aparent. Nici muncitorii…
