Anteriorul nostru reportaj a atins doar la suprafață un fenomen evident. S-a numit „Simplu, dramatic: Locuri uitate = istorie pierdută = șanse ratate de obiective turistice” și a avut oarecare succes, dar a ridicat semne de întrebare. Se aplică și istoriei? Ori ea e deja vie, grație Închisorii muzeu de la Sighet sau Muzeului de Mineralogie? Turnului Ștefan și bisericii monument UNESCO de la Șurdești? Atât am fost? Atât suntem?
Haideți să trecem în revistă, împreună, locurile unde Istoria a rămas. E vie, o simți. La fel, haideți să amintim în trecere locurile de unde istoria a plecat… Va fi un periplu maramureșean interesant, pe care îl puteți reface fizic, la fața locului. La fețele locurilor, dacă tot se reinventează limba română zilele acestea…
Punem pentru început două locuri, în paralel. Gara Sighetului geme de istorie. Sigur, e și „meritul” ceferiștilor că arată fix ca atunci când au făcut-o austro-ungarii. Și miroase la fel. E sora gării din Dej. Doar că au închis toaletele, își cer scuze pe o coală A4… Dar pe frontispiciu sunt acele plăcuțe ce amintesc durerea, carnagiul. 12.849 de evrei au fost deportați de aici, spre lagăre de exterminare, în 16,18, 20 și 22 mai 1944. Ți se face piele de găină. Aceeași plăcuță se află și pe peron, pe frontispiciul gării din Baia Mare, vezi foto. Niciun efect, zero.
Doar o mostră de locuri unde Istoria a rămas sau a plecat. Alt loc ce îți face piele de găină reprezintă podurile rupte de peste Tisa. Au fost aruncate în aer de armata germană în retragere și așa au rămas. Nimeni n-a avut nicio clipă interesul de a le reface. Unul este la Teceul Mic, pe Tisa. Altul la Bistra, altul la Valea Vișeului, unde vezi oamenii dincolo efectiv. Altul la Lunca la Tisa, la fel. Se adaugă alte poduri care se pare că sunt buni martori ai Istoriei: cel rupt de ape în 1970, dintre Ruscova și Leordina. Sau cel niciodată terminat, de la Țicău spre Chelința, făcut de administrația maghiară în timp de război, niciodată folosit.
Doar o mostră de locuri unde Istoria a rămas sau a plecat. Alt loc ce îți face piele de găină reprezintă podurile rupte de peste Tisa. Au fost aruncate în aer de armata germană în retragere și așa au rămas. Nimeni n-a avut nicio clipă interesul de a le reface. Unul este la Teceul Mic, pe Tisa. Altul la Bistra, altul la Valea Vișeului, unde vezi oamenii dincolo efectiv. Altul la Lunca la Tisa, la fel. Se adaugă alte poduri care se pare că sunt buni martori ai Istoriei: cel rupt de ape în 1970, dintre Ruscova și Leordina. Sau cel niciodată terminat, de la Țicău spre Chelința, făcut de administrația maghiară în timp de război, niciodată folosit.Dar uite un drum ce geme de istorie, încă folosit. Drumul lui Mackensen, făcut de armata germană cu prizonieri și cu localnici duși la muncă forțată, în munții Maramureșului. Nu l-am parcurs tot. Dar de la Pasul Prislop spre Fântâna Stanchii urci pe el, vezi urme de cazemate, cimitire militare.
Drumul urcă spre Muntele Copilaș, unde ar fi fost chiar și lagăr de muncitori/prizonieri, cu barăcile aferente. Nu știm de coboară sau nu spre Vaser, deși ar fi avut logică. Chiar așa, la rândul lui Vaserul e un loc unde istoria a rămas. Dar nu puneți la socoteală Mocănița, ci barajele de oprit apa ale țipțerilor, sau gările cu rampele de lemn. Civilizația lemnului la propriu, nu povești de pliante! Și n-am pleca din Munții Maramureșului fără a aminti de prospecțiunile de uraniu lăsate de izbeliște acolo, la Repedea sau Poienile de sub Munte. Și ne amintim de SovromCuarț, numele „de cod” al întreprinderilor sovietico-române ce mulgeau cu mare drag uraniul din Transilvania și România, dincolo de lemn, grâne etc. Cuarțul îi interesa, clar… Dar să venim mai încoace în timp și să amintim alt loc cu istorie, mai puțin cunoscut: Valea Frumușaua de la Crasna Vișeului, unde drumul spre Ucraina/ URSS s-a numit dintotdeauna „Cărarea contrabandiștilor”, unde acum sus pe Pop Ivan s-a montat baracă/refugiu pentru fugari, pe unde vin acum fugarii ucraineni de război. Istorie vie! I-am și întâlnit, cu ghid, nu sunt povești!

N-am trece Gutâiul în Maramureșul de Sud fără a aminti Borșa. Care așa cum e, cu căsoaie cu 15 camere, cu țiclamuri și galben pai, are aer de istorie. Cumva, Borșa respiră istorie, nu putem explica. Bisericile, amintirea mineritului, muntele cu accidentele sale, totul. Nu putem spune din păcate același lucru despre Valea Izei. Altă antiteză, ca-n cazul gărilor Baia Mare/Sighet. Valea Izei nu mai are urme de istorie… porțile dispar, au rămas la biserici și pensiuni. Casele vechi, poate câte una uitată, nelocuită, pe ulițe. Gardurile sunt de inox. Oamenii plecați masiv. Sigur, dacă intri în Dragomirești pe Valea Baicu, deja miroase a istorie: suspiciune de loc de cetate, muntele unde se ascundeau partizanii anticomuniști, e altceva deja.
Înainte să trecem Gutâiul, amintim Ocna cu lacurile sărate, foste clopote de mine de sare, nu trebuie decât puțină imaginație deși era bună undeva o reprezentare grafică, o machetă, ceva, să știe lumea ce-au fost odinioară lacurile cu sare. Nu toată lumea a văzut filmele cu Haiducii lui Șapte Cai, să vadă mina de sare la propriu… Alt loc cu istorie, la Berbești, cu troița, dar și cu Cimitirul Eroilor polonezi ce s-au luptat până la capăt cu un detașament de cazaci.La Sud, alte cele
Şi o comparație nefericită. Baia Sprie știe să-și conserve trecutul mineresc, Baia Mare nu. Nu ajunge Muzeul de Mineralogie, așa superb cum e, când ai Dealul Crucii și alte cele. Baia Sprie face trasee tematice, speră la deschiderea unei galerii pentru vizitare, are Crăpătura Zorilor impresionantă. Nici Cavnicul nu se omoară cu trecutul mineresc, ar vrea să-l uite parcă.
În apropierea Băii Mari, însă, Coltăul a conservat bine memoria familiei Teleki. Cu parc, castel, muzeu, criptă. Cum care Teleki? Oricare dintre ei. De exemplu Șandor, cel care a fost conte, colonel, scriitor, participant la Revoluția lor, prieten cu Franz Liszt, Petofi Sandor, Giuseppe Garibaldi sau Jokai Mor. Cu un drum, în zonă fiind, amintim că el a fost în 1848 căpitan șef al Cetății Chioar. Da, cetatea de piatră a Chioarului, alt loc ce abundă de istorie, unde o simți. Așa cum e. Și aici ar fi dat foarte bine o machetă 3D sau cu lasere a fostei cetăți… Și dacă tot am amintit minorități în enumerarea locurilor cu/fără istorie, se cuvine încă o paralelă. Locurile evreilor. Dacă Sighetul are vie memoria lor, cu sinagogi, cu monumente, alții gen Baia Mare sau Seiniul doar mimează. Mai mult face Vișeul, ce are în gara Mocăniței un muzeu al lor, al prezenței lor aici.

Alte locuri unde istoria a rămas palpabilă? Câmpurile cu dibolii din Suciu și Groșii Țibleșului. Să nu spuneți că nu aveți o senzație bună și o trimitere spre trecut când îi vedeți. La fel, Culmea Prelucilor. Sigur că se modernizează, are școli noi, cămine culturale proaspete, case mai mari. Dar a păstrat parfumul acela de loc izolat, de cătune unde bătea clopotul când urcau milițieni sau „domni”, să se ascundă care-unde cu „fabrica de horincă” sau cu vițelul proaspăt tăiat. Și azi mai vezi vaci libere pe drum, porci plecați în bejenie, la fel cum revin mistreții ce aduc pagube, mai nou ursul. În fine, am lăsat la urmă un brand de Maramureș. Bisericile de lemn. Brand/nebrand, asemenea biserici, pe alocuri monumentale, au și ucrainenii și polonezii și mai toți nordicii. Dar și ale noastre sunt frumoase, au rezistat secolelor. Culmea, nu cele mai celebre sunt cele mai frumoase. Nu cele din Ieud, Poienile Izei.
Ia mergeți în „plimbarea de toamnă” și căutați biserica veche din Sarasău. Ori cea de la Coaș. Cea de la Remetea Chioarului. Sau cea de la Inău. Nu sunt doar biserici, sunt lucrări de artă, așa cum una, mai nouă, mai modernă, e cea catolică sculptată de la Desești.E nevoie de concluzie? Locurile care și-au păstrat istoria nu sunt cele obligatoriu savant amenajate. Sunt cele care au rămas vii, folosite. Ba pe alocuri și cele uitate, lăsate în pace, cum e drumul lui Mackensen. Nu știm cum ar arăta ele dacă ar fi băgate în seamă, reconstituite, cu bilet rupt la intrare. Știm doar clar că un traseu de gen, al locurilor istorice vii din Maramureș te-ar lăsa cu gura căscată.