Înainte de a dezbate sursa informației, clarificăm. „Vârsta științifică a Pământului este estimată la aproximativ 4,54 miliarde de ani, stabilită prin datarea radiometrică a meteoriților și a celor mai vechi roci și cristale terestre, precum zirconii din Jack Hills (Australia)”, conform Wikipedia.
Istoria geologică a planetei este împărțită în patru eoni principali: Hadean (4,54 – 4,0 miliarde ani): perioadă vulcanică, suprafață topită și formarea Lunii. Arhaic (4,0 – 2,5 mld. ani): răcirea scoarței, formarea oceanelor și apariția primelor forme de viață (procariote). Proterozoic (2,5 mld. – 541 mil. ani): acumularea oxigenului în atmosferă și apariția eucariotelor. Fanerozoic (541 mil. ani – prezent): explozia Cambriană și dezvoltarea vieții complexe.
Apoi, am venit NOI și am redefinit totul. Reașezat. Se vede, nu? Din satelit chiar. Am mai vorbit și vom mai vorbi despre antropizare, despre efectele intervenției Omului asupra Naturii. Doar imediat ne devin fatale…
„Intervenția omului în natură îmbracă forme diverse, de la transformări industriale radicale și catastrofe ecologice, până la proiecte uriașe de inginerie sau eforturi de reconstrucție ecologică. Multe dintre aceste modificări sunt atât de profunde încât definesc noua eră geologică în care ne aflăm: Antropocenul”. La capitolul Dezastre ecologice și transformări radicale, amintim, cu sprijinul AI, Marea Aral (Kazahstan și Uzbekistan), cândva al patrulea cel mai mare lac din lume, a fost redus la sub 10% din volumul inițial. În anii 1960, Uniunea Sovietică a deviat cursurile râurilor Amudaria și Sirdaria pentru a iriga culturile de bumbac. Intervenția a transformat fundul mării într-un deșert toxic de sare și nisip, lăsând nave uriașe ruginite în mijlocul dunelor.
Sau Bazinul Minier din Munții Ural (Rusia): Minele subterane de potasiu au creat rețele gigantice de tuneluri sub orașe, provocând prăbușiri masive de teren și cratere uriașe care înghit străzi și clădiri. Apoi, Mega-proiecte de inginerie și teritorii artificiale, cum ar fi Barajul celor Trei Gogeuri (China), cea mai mare hidrocentrală din lume a modificat cursul fluviului Yangtze. Construcția sa a inundat sute de orașe și sate, a strămutat peste 1 milion de oameni și a modificat atât de mult masa de apă încât a afectat rotația Pământului cu o fracțiune de microsecundă. Sau Insulele Palmier și The World (Dubai, Emiratele Arabe Unite), proiecte masive de dambaj prin care s-au construit arhipelaguri artificiale în Golful Persic, modificând curenții marini locali, fundul mării și ecosistemele de coastă pentru a crea spații rezidențiale de lux. Sau Polderele din Țările de Jos: O întreagă țară reconfigurată prin intervenție umană. Folosind un sistem complex de diguri și canale, olandezii au „smuls” bucăți uriașe de pământ din ghearele Mării Nordului, transformând fundul mării în terenuri agricole și orașe locuibile.
Avem și în România exemple. Geamăna (Munții Apuseni) – un exemplu dramatic de intervenție industrială destructivă. În anul 1978, satul a fost evacuat și transformat în lac de decantare pentru reziduurile toxice de la cariera de cupru de la Roșia Poieni. Astăzi, doar turnul bisericii și câteva case mai ies la suprafața lacului multicolor plin de substanțe chimice. Sau amenajarea hidroenergetică Bicaz (Lacul Izvorul Muntelui), cel mai mare lac artificial din România. Creat în anii 1950 prin construirea Barajului de la Bicaz, proiectul a schimbat cursul Bistriței, a inundat sate întregi (care au fost strămutate) și a creat un nou microclimat în zonă.
Dar în Maramureș?
Am „cerut sprijinul” Google Earth pentru a descoperi locuri unde am aplicat „cu succes” trecerea la Antropocen, era noastră, a Umanității, aplicată cu securea, buldozerul, barda, sapa. Există. Chiar există. Baia Borșa este un grăitor exemplu de localitate secată de minerit, apoi lăsată de izbeliște, înconjurată de iazuri, halde, poluare. Baia Mare, la rându-i, cu toată cochetăria din zona centrală, privită de sus, e înconjurată de iazuri, halde, gropi de gunoi.
Baia Sprie în schimb încearcă să ducă la rang de virtute, încearcă să facă atracție din Dealul Minei, ce a devenit un șvaițer în toată regula, străpuns de galerii și abuzat. Avem apoi lacurile de acumulare. Deocamdată, Firiza. Într-o bună zi, probabil chiar în timpul vieții noastre, acumularea Runcu. Dar am plecat prea iute din nordul județului, pentru acea teribilă vedere a munților Maramureșului de pe granița cu Ucraina, în zona Copilaș-Cârligătura, versanți total rași pe partea noastră, versanți împăduriți pe partea ucraineană. Absolut întâmplător… sau nu, acea zonă avea parte de cele mai teribile inundații prin viituri din Maramureș. Noroc cu silvicii (aceiași?!) care au făcut acele baraje de retenție ce au îmblânzit râurile Ruscova, Repedea, Vinderel și au calmat apele furioase cu cascade. Și tot în nord de județ, dar la extrema vestică, deasupra Săpânței, de căutați bine, pe limita cu Oașul, se văd urme de mari exploatări, de săpături.
Aflăm de la autoritățile din Săpânța că acolo, ba pe partea noastră ba pe a lor, oșenii scoteau piatră de granit/andezit, dar nu acele plăci ce încă se vând pentru alei, fundații. Ci cuburi de piatră, pentru pavaje, dar exploatările s-au oprit, piatra de gen s-a terminat, aparent. Dar să nu fim nedrepți. Și în zona de Sud a Maramureșului e la fel. Sunt semne de Antropocen, vizibile. În Chioar, se văd din satelit parcelele de agricultură, la fel pe Culoarul Someșului. Am atașat un șir de capture Google Earth, ce ne par relevante. La fel, avem în continuare semne de întrebare privind acele pătrate tăiate în pădure, la Asuaj, unde or fi fost poate parchete odinioară, dar arată ca și cum ar fi fost păstrate așa, pentru vânătoarea și observarea cerbilor, zona fiind bine-cunoascută. 
Însă mult-mult mai tristă arată de sus pădurea Bavna. Înghesuită între sate, tăiată, acum aduce cu un extraterestru, ne și mirăm că nu vin conspiraționiștii să se dea cu părerea ce civilizație o fi lăsat urme aici, vezi captura. Dar în Maramureș se mai văd rănile lăsate de cariere. La fel, de balastiere. La care se adaugă urbanizarea, nu zicem multe că iar generăm supărări. Însă ironia e că Natura se luptă. Cu cât au făcut mai betonat și mai urbanizat Săsarul, cu-atât mai multă viață sălbatică s-a aciuat aici. De la rațe la pești, la castori etc. La fel Iza în Sighet.
De altfel, există deja un adevărat curent occidental de reîmpădurire urbană, Rewildling îi zice. Unul e Parcul Pleistocen (Siberia, Rusia), un experiment științific unde oamenii intervin pentru a reface ecosistemul de „stepă a mamuților”. Prin reintroducerea marilor ierbivore (bizoni, cai Iakut, iaci), animalele bătătoresc zăpada, împiedicând topirea permafrostului și eliberarea gazelor cu efect de seră. Apoi, redescoperirea râurilor urbane, orașe precum Seul (prin restaurarea râului Cheonggyecheon) sau diverse centre europene documentate de UrbanizeHub au demolat autostrăzi sau structuri de beton pentru a lăsa râurile să curgă din nou liber, readucând biodiversitatea în inima metropolelor. Natural renaște și zona Cernobîl, așa cum arată oamenii de știință ce arată acolo o adevărată explozie de sălbăticiuni. Altfel spus, noi distrugem, dar Natura ar lupta. Pe alocuri, oameni cu minte multă au înțeles pericolul și au proiectat idei de Rewildling, de resălbăticire a zonelor chinuite de noi. Avem și-n Maramureș, da? Pe haldele de steril ce s-au ecologizat singure sau au fost ajutate, e viață sălbatică. La Bozânta, Băiuț și nu numai. Poate nu e cazul să ne declarăm direct în Antropocen. Poate mai e o șansă. Pe care trebuie s-o fructificăm. Rapid.
