Interviu cu poetul şi editorul Echim VANCEA, fost director al Bibliotecii Municipale „Laurenţiu Ulici” din Sighetu Marmaţiei
– Tinere pensionar, ai slujit 40 de ani la Palatul Cultural „Astra” din Sighetu Marmaţiei, ca referent şi metodist la Casa de Cultură a municipiului, apoi bibliotecar şi director al Bibliotecii municipale „Laurenţiu Ulici”. De un sfert de veac, eşti director al Editurii „Echim”, iar în ultimii 27 de ani ai publicat „o bibliotecă” de volume de versuri, note de lectură, eseuri, la edituri din Cluj-Napoca, Bucureşti, Iaşi, Botoşani şi Sighetu Marmaţiei. De aproape două decenii, eşti membru al Uniunii Scriitorilor din România. Deşi te-ai născut la sat, cartea şi lectura au fost pentru tine prioritare, încă din clasa a IX-a, la Liceul de Cultură Generală (astăzi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”) din Sighetu Marmaţiei. Ce ar mai trebui consemnat din biografia ta?
– Florentine, îţi mulţumesc că nu m-ai dat uitării. De altfel, dacă îţi aduci aminte, atunci când am fost numit director al Bibliotecii Municipale „Laurenţiu Ulici”, te-ai „repezit” la un interviu cu mine. Astăzi, la încheierea unei activităţi de aproape 39 de ani numai în cultură, iată am ajuns un „tânăr pensionar”, iar vremelnicii mai mari ai zilei nu m-au onorat nici măcar cu o strângere de mână sau un mulţumesc. Dimpotrivă! M-au somat să eliberez urgent biroul şi să îmi iau catrafusele! În ctitoria atâtor generaţii de intelectuali, în acest templu care este BIBLIOTECA sigheteană, s-a împlinit o parte importantă din biografia mea. Atent fiind la faptul că o bibliotecă „oglindeşte admirabil educaţia, opţiunile şi uneori creaţiile posesorului ei”, din respect pentru ctitorii de ieri întru devenirea istorică a BIBLIOTECII MUNICIPALE „LAURENŢIU ULICII”, m-am întrebat, nu de puţine ori retoric, cine dăruie, cine primeşte? Şi plecând de la o spusă a „monahului de la Rohia”, Nicolae Steinhard („Dăruind vei dobândi”), mi-am răspuns singur printr-un joc al alterităţii: cine dăruie e cel ce primeşte, cel ce primeşte trebuie să şi dăruie. Darul a fost şansa mea de a deveni: bibliotecar. O şansă pentru care trebuie, musai, să îi mulţumesc lui Gheorghe Mihai Bârlea, care m-a adus în 1995 la BIBLIOTECĂ. El, de altfel, m-a făcut bibliotecar! O profesie, utilizând o formulă poetică, sensibilă la păstrarea unei memorii dincolo de limitele care au generat-o împotriva erodării grăbite, menite să înregistreze şi să depoziteze „fioroasa melodie a timpului”… Amintesc doar faptul că BIBLIOTECA MUNICIPALĂ „LAURENŢIU ULICI” aniversează în acest an 150 de ani de la lansarea ideii de bibliotecă publică la Sighet. Nume de rezonanţă în istoria culturală a românilor din Maramureş, precum: Mihail Pavel, Ioan Buşiţia, Ioan Pop, Laurenţiu Mihalyi, Artemiu Anderco (de Homorod), Vasile Crăciun, dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Ioan Jurcă, Simion Botizan lansează, de la Ieud, un Apel pentru a organiza „…pentru românii de la sorgintea Tisei”, un pol „magnetic al vieţii sociale”: Societatea de lectură „Dragoşiana”, cu multiple rosturi şi în ceea ce priveşte opera de emancipare culturală printre care şi înfiinţarea unei biblioteci „înzestrate cu toate productele mai însemnate ale literaturii române şi ale geniilor lumii civilizate” care să fie o instituţie de promovare sistematică a culturii române şi universale, şi unde să poată fi utilizată „dulcea limbă maternă fără teamă de remarcaţiune” şi care, din 17 octombrie 1870, va funcţiona efectiv sub numele de Biblioteca „Dragoşiana”, avându-l ca bibliotecar „ales” pe Ioan Buşiţia. Biblioteca avea şi o sală de lectură, socotită a fi printre primele săli de lectură ale unei biblioteci româneşti din Transilvania (1918). Totodată se împlinesc 65 de ani de la înfiinţarea primei biblioteci centrale raionale din regiunea Baia Mare, care, odată cu noua împărţire administrativ-teriotorială din 1968, va deveni bibliotecă municipală şi care, datorită demersurile făcute de către mine în 2001, astăzi este BIBLIOTECA MUNICIPALĂ „LAURENŢIU ULICI” (Hotărârea nr. 4/14.02.2001 a C.J. Maramureş). În februarie 2013, printr-o hotărâre abuzivă, şi în dispreţul legii a Consiliul Local Sighetu Marmaţiei, BIBLIOTECII MUNICIPALE „LAURENŢIU ULICI” i s-a anulat, ca de altfel şi celorlalte două instituţii de cultură (Casa de cultură şi Şcoala de arte „Gheorghe Chivu”) personalitatea juridică şi a fost numită „secţie” a unui c.a.p. de-i zice „centru cultural”, de fapt o agenţie de spectacole, care are şi în ziua de astăzi un manager interimar.
– Întregul „ceape”, cum îi spui tu, se află încă sub cupola Palatului Cultural, de unde te-ai retras în toamna trecută, deşi ai mai fi dorit să lucrezi încă 6 luni.
– Nu m-am retras. Am fost dat afară, neaprobândumi-se „prelungirea” pe care am cerut-o în vederea „supravegherii” privind relocarea sediului bibliotecii şi a „supravegherii” modului cum se va desfăşura inventarierea şi depozitarea Fondului Colecţii Speciale al acesteia… Dar trebuie să nu uit a-i numi (aleatoriu) pe cei care mi-au fost colegi şi prieteni aproape 20 de ani şi care „la despărţire”, au organizat un eveniment deosebit în acest sens, făcându-mi mai uşoară plecarea din Bibliotecă: Ioana Györy, Dragoş Ardelean, Varga Levente, Diana Iancu, Maria Vancea, Alexandra Mihnea, Ileana Tomoiagă, Olga Iuga, Şerba Delia, Ileana Tand, Alina Ivanic, Mariana Morăreţ.
– Graţie unchiului tău, regretatul prof. Ion Vancea, inconfundabilul profesor de limba şi literatura română, care a descoperit şi încurajat multe talente, ai frecventat şi cenaclurile literare din Sighetu Marmaţiei devenit, după o expresie a dnei prof. Doina Voina, „oraşul cu poeţi”. Mai vin poeţi din urmă? Mai citeşte lumea cărţi?
– Mă bucur să văd că te încearcă aducerea aminte atât pentru unchiului meu cât şi pentru fostul tău profesor. Unchiul meu, în „fuga” pentru a ne şi vă învăţa o nouă lectură a clasicilor literaturii române, dar şi a contemporanilor, a adoptat atât la clasă, cât, mai ales, în afara acesteia, o estetică a adolescenţei. Ne uluia, ca elevi, când ne vorbea despre Mihai Eminescu şi Ion Creangă, despre Alexandru Macedonski sau Ion Minulescu, despre Nicolae Labiş sau Ştefan Aug. Doinaş, despre Nicolae Bălcescu sau Alexandru Odobescu, Alecu Russo, Geo Bogza, George Coşbuc, Lucian Blaga, Tudor Arghezi sau Ion Luca Caragiale, George Călinescu. Cu unchiul meu am ajuns târziu, foarte târziu la o „prietenie literară”. Favoriţi săi au fost şi au rămas Gheorghe Mihai Bârlea, Andrei Făt, Gheorghe Pârja, Ileana Mihai, Marin Slujeru, Emil Cristescu, Petre Dunca. Eu l-am „impresionat” pe unchiul meu prin culegeri de folclor şi critică literară. De altfel eu am „debutat” cu folclor în revista liceului. Abia în toamna lui 1973, după ce debutasem cu adevărat, „recomandat” de poetul Nicolae Turtureanu, în revista ieşeană „Cronica”, şi de Simion Şuştic în ziarul „Pentru socialism”, am ajuns în Cenaclul „George Coşbuc” al Casei de Cultură condus de poetul şi pictorul Gheorghe Chivu. Din urmă vin poeţi precum „vânturile, valurile”! Cu excepţia câtorva „veterani” sigheteni sau „aclimatizaţi”, între care „vârfuri de lance” sunt Alexandru Dohi, Doina Petrulescu-Anton, Fábri Sándor şi mai încoace Antonia-Luiza Zavalic (în acest moment nu îmi vin alte nume în minte), „pustiul poetic” devine un „omagiu inteligent” adus poeziei. Adevăratei poezii. Mi se pare că, dar poate mă înşel, „poeţii din urmă” (şi nu numai sigheteni) fac cuvintele „să meargă”, nu „să zboare”. Afirmaţia va supăra pe mulţi, dar acesta este adevărul. Pentru ei cultura poetică, literară, se face din judecăţi de valoare luate de pe „net”. Faptul că generaţia noastră a trăit într-o lume, un regim, care astăzi este în mintea multora supus la o singură interpretare, o singură linie, este un fenomen scos din context. Dacă este cineva interesat de acest fenomen, de faptul că am trăit într-un regim comunist „tragic şi demonic”, mărturie le stau textele mele din paginile ziarului judeţean „Pentru socialism” publicate în volumul „Lecturi filantropice şi alte strânsuri” (Editura „Echim”, 2011). Îmi cer scuze pentru această flagrantă sfidare a timpului! „Lumea citeşte cărţi”! Doar că bibliotecile, din cauza bugetelor tot mai mici alocate pentru achiziţia de carte, nu pot face faţă acestei cereri. În acest trend se înscrie şi bugetul alocat de administraţia publică locală a municipiului Sighetul Marmaţiei pentru achiziţia de carte în comparaţie cu bugetele mamut destinate „afirmării scenice” a „vremelnicilor” acestui oraş. Cartea este după mine, accept radicalele corecturi, intimitatea cea mai adâncă a individului uman, este timpul său imanent. Paginile oricărei CĂRŢI sunt destinul total care se înscrie în categoria libertăţii. Acest fapt unor autori de astăzi le este cu totul străin cum străin le este şi autorităţilor locale şi nu numai a lor. Sfidarea CĂRŢII, a timpului acesteia îi va neantiza şi ei nu îşi dau seama de acest lucru. Cartea, cititul va fi neîncheiata lor glorie pentru astăzi şi pentru mâine…
– Ce poate face un bibliotecar, un şef de bibliotecă, în acest sens?
– Bibliotecarul nimic, iar „şeful” de bibliotecă să îşi ţină gura, că altfel o păţeşte! În bibliotecă bibliotecarul este obligat să ţină seama de auditoriul tăcut al atâtor „priviri”. Chiar dacă „cititul ne ajută şi să nu ne încredem în cărţi” „necunoscând nedreptăţile celorlalţi, analfabetul nu îşi cunoaşte nici propriile drepturi” – o spune Umberto Eco. Cartea este „o asigurare de viaţă, un mic avans de nemurire”. Cărţile, în rafturile unei biblioteci publice, au o ordine strictă: sunt aşezate de la stânga la dreapta!
– Cu bastonul în mână, schimbi foaia, tragi linie sau scrii mai departe?
– Deocamdată l-am aşezat în cui, dar NU în „cuiul” de pe „Pietonal” (!). Îţi spun versurile lui Eminescu: „Cu mâne zilele-ţi adaogi,/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ de-a pururi ziua cea de azi” şi aşa mai departe. Nu trag nici-o linie! Ce, sunt atât de târziu încât trebuie să-mi sune ceasul sau clopotele? Mulţi vor asta. Prea sunt memoria faptelor lor. Incomodez. Ştii ce m-a sfătuit un „pretin”: „Hai, domnule, fii un pic mai sociabil, mai deschis şi nu o să-ţi pară rău! Ia lucrurile aşa cum sunt şi nu mai vedea atâtea, nu tot ce vezi e şi de văzut”. Cu alte cuvinte, vezi-ţi, moşule, de blidul tău şi tacă-ţi fleanca! Acum dacă stau şi mă gândesc bine, de fapt o parte din ceea ce mi s-a întâmplat îmi aparţine. Nu m-am zbătut, ca alţii, să mă impun, să atrag atenţia asupra resurselor mele interioare pe care le am (iertată îmi fie lipsa de modestie!) mult mai mari decât par la prima vedere. Blestemata mea de luciditate m-a readus, de fiecare dată, cu picioarele pe pământ. Din lipsă de impetuozitate socială (ce clişeu frumos!) am fost şi am rămas un singuratic, un inaccesibil (!). Nu fac nimănui reproşuri, nu reproşez nimic nimănui. Îmi aştept resemnat sfârşitul, fără să condamn pe nimeni, fără să-mi fac reproşuri amare fiindcă nu am reuşit mai mult. Nu am avut şi nici nu am nici astăzi orgoliul de a mă băga în faţă. Am păcătoasa plăcere de a fi „la grămadă”, o duioasă recunoaştere a locului pe care l-am ocupat şi îl ocup printre ceilalţi, fără de care însă vremelnicii, „aleşii”, „vedetele”, „stelele” nu au cum să strălucească… Da, scriu mai departe şi merg mai departe, împotriva opoziţiei vremelnicilor care m-ar vrea înfrânt, căzut… Am multe proiecte neîncheiate. Dar nu mă plâng… Măreaţă plăcere şi nobilă-i scrisul!
– Se poate trăi din scris?
– Umblă vorba că pe la începutul anilor ’90 un poet sighetean, stimabil de altfel, susţinea că el, în noua ordine socială din România, va trăi din scris, la care un hâtru i-a replicat: „Da, scriind acasă, să îţi trimită, ai tăi, bani!” Din măreaţa-i speranţă, s-a ales praful şi pulberea, ca de altfel pentru întreaga scriitorime română. Meseria de scriitor (profesionist) cere asumarea unei responsabilităţi determinante pentru scris, pentru literatură, pentru cultură. Este meseria unei seriozităţii maxime. Din cuvânt trebuie să bei, nu să te adapi! Dar să revenim la „trasul liniei”. Sunt un fericit oricâte insatisfacţii aş avea în raport cu cel ce sunt şi te asigur că nu voi dispărea din „peisaj” şi aş vrea ca domnul primar să se ţină de cuvântul dat în campania electorală: că BIBLIOTECA MUNICIPALĂ „LAURENŢIU ULICI” îşi va recăpăta personalitatea juridică şi că relocarea acesteia va avea loc într-un spaţiu modern, cu toate dotările unei instituţii de cultură demne de secolul XXI! Cu sau fără foaia întoarsă, cu carte sau fără carte, merg mai departe! Îţi mai aminteşti: „Astăzi, ca şi ieri, mulţi consideră Biblioteca, munca în Bibliotecă, drept o pierdere de vreme. Un loc unde iei nişte bani pentru care nu faci nimic. Celor care refuză înverşunat BIBLIOTECA le spun că de fapt o implică şi mai ales se refuză pe ei înşişi. Ea, Biblioteca, este prezentă, mustrător de prezentă, în toate judecăţile care o neagă. Obiect predilect al multor gesturi de negare sau negatoare, BIBLIOTECA nu-i un mormânt de „morţi ce trebuie ucişi”. Ea trăieşte dovadă însăşi, puterea de a-i obseda în negaţie pe anarhiştii culturii. Îmi place să înfrunt necunoscutul, dogmele, prejudecăţile. Verificarea solidităţii solului diferitelor statui, autentice sau false, reclamă un aspru ascetism, infinite renunţări, familiarizarea cu riscul. Este necesar, dacă nu obligatoriu, să ne obişnuim cât mai repede să privim soarele cu ochii deschişi, chiar cu riscul orbirii. Avem pentru ce orbi!” Şi aşa cum o zici tu, „Cu Carte sau fără Carte, Echim merge mai departe!” Mulţumesc!
– Bădie, aşa să fie!
