Dascălul Petru Bilţiu-Dăncuş – un predicator de geniu al Marii Uniri

0
537

Dascălul arhetipal Petru Bilţiu-Dăncuş (1 iulie 1863 – 28 mai 1907) şi-a desăvârşit personalitatea sa bogată prin însufleţirea patriotică de care a fost animat, pe care a sădit-o în inima şi cugetul învăţăceilor săi şi contemporanilor. Profesând ca „învăţătoriu secundaru” în Vişeu de Jos şi, o mică perioadă, în Ieud, apoi ca „învăţătoriu primariu în Ieudu” până la moarte, s-a distins prin exemplul său de patriotism, în contextul crunt al maghiarizării declanşate la sfârşitul secolului al XIX-lea în Imperiul bicefal austro-ungar.

Vrednicul dascăl s-a opus acestui curent anacronic prin prelegerile de istorie naţională ţinute duminica (după ieşirea de la biserică) şi prin versurile patriotice tălmăcite de pana sa. În acelaşi timp, în testamentul lăsat copiilor săi, deveniţi intelectuali de seamă ai ţării după Ma­rea Unire, el predica: „Copii! V-am crescut români! Decât să vă ştiu că vă lepădaţi vreodată de limbă, de lege, de neam, mai bine v-aş scoate ochii de acum, să cerşiţi din casă în casă. Să nu uitaţi!”
Credincios idealului naţional de Unire a tuturor românilor, el şi-a dedicat întreaga viaţă iluminării şi ajutorării semenilor săi, devenind un exemplu printre contemporani şi rămânând un model pentru urmaşi. Minunatul dascăl ieudean nu lăsa impresia că ar avea timp de abordări romantice, intelectual teoretice ale sentimentului naţional, ci a îndemnat la acţiune până la ultima răsuflare, lăsând cu limbă de moarte să fie îngropat cu tricolorul românesc pe piept. Dorea, şi prin acest gest, să ilustreze în faţa tuturor aserţiunea vechilor greci că omul gândeşte cu sufletul.
În „Piedecele învĕţămĕntului (în genere şi în specie) în Maramureşiu”, documentul la care facem referinţă prin intermediul acestor rânduri, a fost la vremea ei o prelegere metodică, un „referat”, cum am spune noi cei de azi, despre starea învăţământului românesc confesional greco-catolic la cumpăna dintre veacurile XIX şi XX (11 mai 1899), o „dezertaţiă cetită în adunarea generală a Reuniunii învăţătorilor români gr.(eco) cat.(olici) din Marmaţia, ţinută în comuna Şăieu”.
Întocmit după toate regulile „diplomaticii de document”, ineditul şi nepreţuitul produs pedagogic, desfăşurat de-a lungul a 30 de file, dezbate 7 teme importante, propuse cu celeritate intelectuală, folosind metoda intuitivă, uneori, şi propunând o formulă esopică de transmitere a mesajului istoric, singura posibilă în contextul epocii.
Dacă în pagina de titlu ilustrul cărturar şi temerarul pedagog al românismului aşterne deviza cutezătoare pentru acea vreme: „Uniţi-vĕ-n voinţă!!! / Uniţi-vĕ-n sĕmţiri…!”, exploatând la maximum rolul semnelor de punctuaţie, aspect pe care numai un maramureşean veritabil îl poate sesiza, relevând şi în acest mod rolul cât se poate de provocator, de militant al mesajului:
„Motto: „Nu scriu ca exegeratu
ci vă scriu că-su supĕratu
că mai trece-unu seclu`n sboru
şi nu sciţi ce-i al meu doru!”
Întreg documentul didactic, inedit de altfel, e o colecţie de nestemate pedagogice şi naţionale, iar poezia de la pagina 16 încununează demersul prin mesajul transmis şi prin farmecul arhaic al limbii, o „vorbire” română fecundă, de tranziţie, încă mustind de latinisme, cu o paleografie română împănată cu foneme străine, rămăşiţe din paleografia maghiară. Închipuind un dialog între doi dascăli, oarecum descumpăniţi de vremuri, asistăm, totuşi, şi la „niţică victoria”, iluminând conversaţia: „Întrunŭ tempŭ scόte noteşulŭ şi-mi tinde o hârtiă, pe care văd şirele următόre:
Óre??!
Oh, Dόmne, Prea slăvit,
Lumea dice c’ai slăbit?…
că-n icόne eşti văpsit
ca una vîju, … căruntŭ-sdrobitŭ?!..
Oh, Înalte, … sciu de-i vrea, –
Vei face pe voia mea:
să nu laşi prunci fără pită
nici naţia mea iubită!…
Căci-că: uite Dόmne … cόle:
ne stau şcoluţele gόle
şi copiii n-au mâncare
ci: se cântă-n gura mare.
Fă Tu Dόmne cum vei sci,
ci-n véciu nu ne părăsi,
căci: Cornelie sutaşulŭ
ne-a croit p-aicea pasŭlŭ…
Ş-apoi, Tu Dόmne câte-ai dis: sunt vorbe luminate
Vrând se ne duci în Paradisŭ, la veacuri mai curate
– căci véculŭ nostru saţiu nu are, ci geme de-o credinţă:
„c-adec acela e mai tare: … „ce are în bărbinţă!”
ér celŭ seracu: rămâie prostu, se-lu facă toţi „găvozdu”!”
… şi stéaua nόastră; se apună, … căci: fără bani: nu-i bună!!!
Oh Dόmne prea mărit!…
Eu sciu că n-ai slăbit!…
… ci: poţi câte vei vrea
şi-n véciu le vei potea!…
Îndură-Te, de-i vrea, – nu pentru vorba mea – ci: pentru mila Ta!…
Descéptă Dόmne fiii mei… să fiă dascăli mulţi din ei;…
se mérg-un cârdŭ la predicare prin codriŭ mărmăţeni
şi sĕ insufle desceptare, la fraţii mei Rimleni!…
… Ajută pe sĕraci, căci: tόte poţi sĕ faci!!…

Legenda acestui dascăl de românism, creator şi făptuitor de adevărată pedagogie naţională, Petru Bilţiu-Dăncuş, rămasă nouă ca o formă de nemurire, dar şi de admiraţie istorică, prin acest document este încă o dată sporită şi reanimată. Poate că în acest context ar putea fi evocat şi truismul că: „de la Ieud răsare soarele românismului, pentru maramureşeni”, şi asta într-un secol XIX supranumit al „naţionalităţilor”.

Dr. Ilie GHERHEŞ

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.