În toamna anului 1950, m-am înscris la Şcoala elementară nr. 2 din Baia Mare, azi Şcoala Gimnazială „Octavian Goga”, de pe str. Vasile Lucaciu. Împreună cu tata, muncitor la Phönix, am găsit o casă de închiriat. Nu avea lumină electrică şi ne încălzeam la o sobă cu lemne.
Un vecin rostea întruna „Plictis total!” Pe la ora două, ziua, începea „concertul” măgăruşilor, căci erau la fiecare curte, oamenii îi foloseau la transportul de lemne şi duceau cereale la moară. Vremuri patriarhale! Vecinul Vasile Moisescu, coleg de-al tatălui meu, om distractiv, nu s-a lăsat până n-a cumpărat un patefon şi o colecţie de plăci, inclusiv cu Zavaidoc, o celebritate a timpului, care ne încânta pe toţi. Mai erau discuri cu muzică interpretată de Vasile Cristian, un mare cuceritor, care a smuls multe suspine de la admiratoarele sale. Nu ştiam atunci că cel mai valoros disc cuprindea jocuri populare şi muzică de café-concert, prin care răsuna vioara Stradivarius a lui Grigoraş Dinicu! Seară de seară, la vecinul nostru, aveau loc serate. Veneau tineri, oameni însuraţi, căci se asculta muzică bună, melodii de joc, cântece, romanţe. Şi lumea se antrena la joc şi voie bună. Boreasa proprietarului făcea plăcinte, sarmale şi lumea se distra şi juca. Distracţia era animată şi de consumarea de horincă, vin sau bere. Gazda zâcea: „doar o viaţă are omul”.
Plăcile erau din ebonită, unele făcute de Societatea „Columbia”. Şi cum s-a tot dat zor cu seratele, a intervenit lipsa de ace. Dar Moisescu, om inventiv, a procurat o menghină mică şi o pilă specială şi le-a ascuţit. Apoi a intervenit marele necaz, s-a rupt arcul, meşterul l-a reparat, dar n-a mai mers bine. Uzându-se şi plăcile, s-au oprit şi seratele. Patefonul şi plăcile mi le-a dat proprietarul mie, de amintire. Părinţii au construit o casă, unde locuiam împreună, şi acolo am păstrat patefonul şi plăcile, pe care doream să le dăruiesc, cândva, muzeului. Odată a intrat un hoţ în casă, era după moartea părinţilor, şi a furat, printre alte lucruri, şi acel patefon purtător de amintiri.
Nu mai aveam cu ce ne distra, Vasile Moisescu discuta cu fratele meu mai mare Gheorghe. Apoi a sosit în Baia Mare profesorul Alexander, un fel de saltimbanc ce juca pe sârmă. În piaţa Păcii, pe cablul instalat, dădea zilnic spectacole, în faţa unui numeros public, un spectacol picant şi senzaţional. Doi artişti umblau pe sârmă cu o abilitate de invidiat. Erau sprinteni, talentaţi, foarte inventivi. Dansau pe firul de cablu, ca şi pe platou, jocuri populare, dansuri ruseşti, cum erau la modă atunci, dansuri maghiare. Cei doi erau pitoreşti, se îmbrăcau în costume colorate, deseori se antrenau în dialoguri comice, făcând deliciul spectatorilor. Lumea vuia ca la urs, asta şi pentru că plata era modică. Vedeam atunci mineri ieşiţi din schimb, cu lămpile agăţate în umăr, ţărani îmbrăcaţi în port popular, militari, copii, un public format din pături sociale proletare, care beneficiau de un spectacol agreabil, care după o pauză se repeta. Când se anunţa de pe cablu „Onoratul public este rugat să plătească numai atâta cât necesită această artă care se desfăşoară între viaţă şi moarte”. O femeie, se pare soţia profesorului, umbla cu o puşculiţă de tablă cu capac, în care noi introduceam o monedă, dacă bine mi-aduc aminte, de cinci lei. Prin 1960, profesorul Alexander a revenit la Baia Mare. Trecuseră anii şi nu mai avea abilitatea de dinainte, dar a rămas în memoria băimărenilor ca dănţăuşul pe sârmă din anii 1950-1960.
Pamfil BILŢIU
