Credinţa în noi înşine ne poate mântui (6)
Sunt cuvinte pe care le găsim în discursul de la 1 decembrie 1918, ţinut la Alba Iulia de către publicistul şi omul politic Vasile Goldiş (1862-1934), unul dintre conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania.
Problemele pe care le invocă în susţinerea Unirii fac o trecere în revistă a aceloraşi argumente întâlnite şi în celelalte discursuri analizate mai înainte, dar într-o formă proprie, cu multe elemente publicistice.
Oratorul începe cu precizarea obârşiei romane a poporului român, care a fost de la început o „santinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare de la miazănoapte şi răsărit”. Nu-i scapă nici prezentarea situaţiei de mai târziu: „Lung şir de veacuri călcată în picioare de oarde barbare, neamul românesc de la început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei santinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare”.
Ca urmare, „veacuri de-a rândul poporul român, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost străin şi sclav pe pământul său strămoşesc”.
Au rămas însă vii „cea dintâi reunire a elementului românesc la marginile de la răsărit ale lumii civilizate, făcută prin sabia lui Mihai”, „umbra îndurerată a regelui munţilor, Avram Iancu”, „unirea Principatelor Române de la 1859”, „sângele vărsat din nou cu atâta vitejie la 1877”. Toate acestea au întărit conştiinţa de neam, limbă, religie şi au dovedit că „bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie”, iar noi avem dreptul să distrugem această barbarie şi să ne unim într-un singur stat, deoarece „teritoriile locuite de români de la descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti”.
Aceste aspecte, chiar schiţate numai, motivează, din plin, alte idei măreţe, expuse în cuprinsul discursului, capabile să mobilizeze forţele neamului în realizarea visului de veacuri: „După drept şi dreptate, românii din Ungaria, Banat şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuie să fie uniţi cu regatul român”. Unirea de acum va fi „pentru eternitate” şi „pretinde de la noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statornicim ca fundament al acestui stat munca şi răsplata ei integrală”.
Ca urmare, acceptând toate aceste nobile şi măreţe idealuri ale generaţiei unirii, se cuvine să nu ne îndepărtăm nici de crezul „că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui”.
Picătura de rouă (7)
În rândurile de faţă încercăm să desprindem temeiurile şi rostul unirii Basarabiei cu patria-mamă, aşa cum reies acestea din discursul omului politic Alexandru Marghiloman (1854-1925), prim-ministru la momentul respectiv, rostit cu prilejul revenirii Basarabiei la România.
El îşi începe cuvântarea simplu, cu o formulă familiară, dar cu un puternic impact stimulator, „Domnii mei, ne-am adunat să cinstim data, pentru totdeauna memorabilă, de 27 martie 1918, când Basarabia a reintrat în sânul Patriei-mume …”.
Ce a însemnat unirea Basarabiei şi cum s-a înfăptuit ea sunt două aspecte asupra cărora oratorul insistă. Pentru românism „a fost prima zare de lumină ce a străbătut cerul negru şi mohorât, care de 18 luni apăsa peste întreaga Românie; a fost picătura de rouă care a căzut pe buzele fripte de friguri ale României sângerânde; a fost mai presus de toate vestirea resurecţiilor totdeauna posibile”.
Interesant este să vedem cum apar prezentate temeiurile acestei resurecţii pentru basarabeni. În primul rând, este factorul extern, „prăbuşirea catastrofală a unui mare imperiu” şi „năruirea tuturor autorităţilor”, cu consecinţe majore asupra ţării: „un pământ bătătorit de dezertori care fug de pe front, holdele pustiite de banditisme”.
Întrebarea nepusă, dar căreia îi găsim răspunsul se referă la autorul(-ii) declanşării acestei acţiuni: „poporul de jos, singurul care mai păstrase intact talismanul limbii şi al bisericii, pe cale de a le uita şi pe acestea pentru că, una câte una, i se smulgeau din biserici cărţile româneşti pentru a fi înlocuite cu cărţi ruseşti. Lucrul ajunsese până acolo încât, atunci când s-a prezentat în Dumă o lege pentru naţionalizarea şcolilor, în cele 12 naţiuni pomenite, Basarabia nu era cuprinsă! Da, era o credinţă absolută în cercurile de sus ale Rusiei că nu mai există limbă, nu mai există cultură, nu mai există biserică moldovenească în Basarabia”.
La acestea se mai adăuga faptul că şi „clasa conducătoare este absolut rusificată. Cu tristeţe un patriot spunea, la un congres în Kiev, că toate căpeteniile Basarabiei ajunse în Dumă sau în Consiliul imperial erau cei mai aprigi susţinători ai politicii imperiale pentru deznaţionalizarea Basarabiei”.
În aceste condiţii nu este de mirare că „un neam de o sută de ani despărţit de ai săi … îşi regăseşte simţul naţional, se adună, nechemat de nimeni, şi, din clipa dintâi, îşi proclamă legitimitatea lui moldovenească”.
Ca urmare, „Din iniţiativa unui soviet moldovenesc din Odesa, se adună la Chişinău, în octombrie 1917, congresul tuturor moldovenilor din toată Rusia. O mişcare pornită de la popor”, motivată prin „cultura naţională a neamului moldovenesc” şi „trecutul său istoric”. La acest congres se alege şi un Sfat al Ţării, care, în şedinţa inaugurală, după binecuvântarea în limba moldovenească, dată de episcopul rus din Cetatea Albă, Gavril, şi o slujbă religioasă, pentru întâia oară în această limbă, au loc cuvântările reprezentanţilor poporului, din care făceau parte şi ucraineni, armeni, greci, germani, evrei, polonezi. La sfârşit, toţi reprezentanţii, „toate breslele, fără excepţie, într-un singur glas proclamă independenţa, autonomia şi dreptul la o viaţă liberă a Basarabiei”.
În dimineaţa zilei de 27 martie, într-o atmosferă încărcată de emoţii şi chiar răsturnări de situaţie, acelaşi Sfat al Ţării „a votat unirea prin 86 voturi pentru, contra fiind 3 şi abţineri 30. Şedinţa s-a încheiat în uralele participanţilor care rosteau „Trăiască România una şi nedespărţită!”, „Procesul este pentru totdeauna închis”, „Basarabia este pentru vecie unită cu România”.
Concluzia care se desprinde pentru noi, generaţia centenarului, este simplă şi mobilizatoare: să păstrăm intactă realizarea înaintaşilor din 1918, oricare ar fi preţul acesteia.
Ecoul Marii Uniri de-a lungul vremii în Maramureş (8)
Eveniment crucial pentru poporul român, Marea Unire a rămas în conştiinţa sa ca eveniment cu cea mai mare încărcătură emoţională, prin împlinirea dezideratului de veacuri, unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional.
Prin aşezarea geografică, românii, indiferent de denumirile pe care le-au avut în scurgerea timpului, au fost nevoiţi să înfrunte vicisitudini nebănuite, mai întâi migraţiile, care au configurat aşezarea acestui neam într-un spaţiu romanic înconjurat de popoare neromanice şi, mai apoi, opresiunea şi înrobirea de către marile imperii înconjurătoare.
În rândurile de faţă ne folosim de materialele apărute în două scrieri maramureşene – revista Prin muncă spre ideal, apărută la Baia Mare şi ziarul Graiul Maramureşului, apărut la Sighetul Marmaţiei. Din păcate, pentru ambele am găsit doar numere răzleţe, dar, prin faptul că nu ştim să se fi scris ceva despre ele până acum, le socotim importante şi de mare ajutor pentru ceea ce vrem să evidenţiem.
Pentru început mă opresc la revista şcolară, Prin muncă spre ideal, al cărei prim număr este datat 27 martie 1926, exact la opt ani după declaraţia de Unire a Basarabiei cu România.
Motivul acestei opţiuni are la bază mesajul articolelor apărute şi scopurile explicite sau implicite exprimate de conducătorul revistei, profesorul Ioan Bozga, care, în numărul de debut scria: „De mult mă cugetam să scot cu voi o revistă a societăţii (de lectură a elevilor), dar voiam ca această idee să fie a voastră, a tineretului, ca o revărsare a surplusului de energie a sufletelor voastre tinere. Ideea adusă de voi de fapt se realizează azi. O fac de dragul vostru şi de îngrijorarea ce-o am pentru neam şi ţară, pentru care n-am cruţat nicicând nimic. O fac cu drag, conştient de puterea uriaşă a presei. … Voi trebuie să mânuiţi bine condeiul, ca să puteţi exprima în scris cugetările şi sentimentele voastre nobile; ca să puteţi da directivă opiniei publice, prin care să sădiţi în inimile poporului: caracter, virtuţi străbune, eroismul sacru, sacrificiul de sine, pe care le învăţaţi şi în care vă creşteţi voi azi pe băncile şcolii”.
Iată exprimate, în cuvinte simple, câteva idei majore, precum: convingerea în puterea uriaşă a presei, oferirea posibilităţii pentru tinerii învăţăcei de a se manifesta în scris, nevoia de cunoaştere şi păstrare a virtuţilor străbune. Ca urmare, o bună educaţie şcolară şi un efort continuu sunt atuurile care ne vor duce oricând spre izbândă.
Idealurile primite şi însuşite în şcoală sunt exprimate cu sinceritate şi claritate în paginile revistei: „Prutul nu mai este râul blestemat, despărţitor de fraţi; zidul Carpaţilor hotarnici s-a dărâmat, toate s-au năruit în faţa Unirii. Astăzi aproape toată suflarea românească se află între graniţele Daciei vechi: Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, pe ale căror maluri fâlfâie falnic drapelul tricolor: simbolul întregului neam românesc”, afirma în numărul 8 al revistei elevul E. Popp.
În anul următor, în nr. 2 al revistei, elevul Gh. C. Aciu, avertizează asupra pericolelor care planează asupra României Unite, precum sabia lui Damocles: „Prin unirea noastră nu înseamnă că suntem de acum scutiţi de orice acţiuni duşmănoase, nu! Ci din contră, acum ca niciodată suntem înconjuraţi numai de duşmani puternici, care pândesc momentul favorabil, ca să ne răpească ceea ce am câştigat cu atâtea jertfe”.
Era vizibil şi atunci, ca şi acum că avem mulţi duşmani. Diferenţa constă, poate, în faptul că întreg neamul românesc, de la mic la mare, avea conştiinţa mândriei naţionale şi încerca să facă ceva pentru ţară, în timp ce acum tocmai mai-marii zilei pun interesele personale mai presus de cele ale naţiunii. Un exemplu ne va edifica. Acelaşi elev scria: „ Ca să păstrăm şi să consolidăm ceea ce cu drept am câştigat, trebuie să ne întărim la gradul maxim conştiinţa naţională şi să ne punem cu încredere la munca care să nu fie la interese personale şi meschine, ci pentru interesul ţării. … Consolidarea statului român o vom face cu o singură condiţie: să vorbim, să simţim şi să muncim ca adevăraţi români”.
Acest trist şi teribil adevăr l-au cunoscut şi marii bărbaţi ai neamului, făuritori ai Unirii, care intuiau pentru poporul român o cale lungă şi grea, din moment ce, în chiar Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu ţara-mamă, România, spuneau: „Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi grea a veacurilor”.
Spre fericirea noastră, au mai rămas în această ţară suflete curate, capabile să lupte până la moarte pentru apărarea unităţii de neam, manifestate prin origine, limbă şi credinţă comune. Iată ce scria prof. Ion Berinde în ziarul Graiul Maramureşului, din 25 noiembrie 1938, la sărbătorirea a douăzeci de ani de la Marea Unire,: „Unirea cea sfântă aşternută pe hârtie de către fruntaşii neamului: dr. Iuliu Hossu, Iuliu Maniu, dr. Miron Cristea, Vasile Goldiş, dr. Alexandru Vaida Voievod, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, George Pop de Băseşti, Ştefan Cicio-Pop etc. a fost ratificată cu nedescrisă însufleţire de către cei 150 000 de reprezentanţi ai neamului românesc de dincoace de Carpaţi. Cântece de biruinţă s-au înălţat spre ceruri în valuri dense ca lanurile de grâu, iar bătrânul Mureş s-a oprit pentru o clipă în loc, binecuvântând ziua izbăvirii. Actul Unirii, săvârşit acum două decenii în istorica cetate din inima Ardealului, rămâne actul de viaţă şi de moarte al neamului românesc. E actul sfânt care consfinţeşte împlinirea unui destin. Duşmanul nostru milenar nu se astâmpără însă. … În bucătăria lor internă nu ne amestecăm. Atunci când îşi dilată nările, adulmecând spre bunurile şi hotarele ţării noastre, suntem obligaţi să le amintim deviza adoptată de întreaga suflare românească: Nici o brazdă! Noi nu avem pământ de vândut! Pământul dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Mare, udat cu fluvii de lacrimi şi de sânge valah, e al nostru pentru vecie. E moştenirea cea mai sfântă pentru integritatea căreia orice român e gata să-şi jertfească viaţa. … Odoarele sfinte nu se vând şi nici nu se negociază. Garanţia hotarelor noastre suntem noi înşine. Chiar dacă ar fi să ne luptăm singuri împotriva tuturor, o vom face până la ultimul om. Din pământul strămoşesc nici o brazdă!”.
Prof. univ. dr. Nicolae FELECAN
