În întâmpinarea Marii Uniri, cu românii din Cernăuţi

0
102

În perioada interbelică, în duminici şi sărbători, ca elev de şcoală, îmi făcea plăcere să ascult poveştile bătrânilor satului despre Primul Război Mondial. Vecinul nostru de vizavi, badea Nicolae Matei, veteran de război, îmi povestea cum a ajuns cu armata şi cu frontul prin Bucovina, Galiţia şi Polonia rusească. Zicea că Bucovina era cu multe păduri şi cam muntoasă. De reţinut, scărişorenii noştri, în perioada respectivă, făceau parte din Imperiul Austro-Ungar şi, deci, erau încorporaţi în armata austro-ungară. Foarte mulţi au luptat pe frontul rusesc şi au căzut prizonieri la ruşi, printre care şi badea Nicolae. Eu, care eram născut şi crescut la câmpie, nu prea înţelegeam ce înseamnă o regiune muntoasă şi nu prea îmi închipuiam cum arată pădurile de brad, pentru că nu le văzusem niciodată, doar la şcoală discutam despre ele la Geografie. Îmi amintesc că bătrânii satului aminteau de frumuseţea portului bucovinean şi că în zonă erau foarte mulţi ucraineni, ruteni, lipoveni şi evrei, că populaţia consuma mult cartof.

Destinul a făcut ca, în situaţii independente de voinţa noastră, a scărişorenilor, să ajungem pe meleagurile Bucovinei de Nord. Scărişorenii împroprietăriţi prin reforma agrară din 1921 în Sătmar au avut ghinionul ca, prin Dictatul din 30 august 1940, să cadă sub ocupaţia horthysto-fascistă. Acest regim fascist a dispus expulzarea moţilor şi a maramureşenilor din Sătmar – zona Carei, printre care şi moţii din Scărişoara Nouă, comuna Pişcolt, judeţul Satu Mare (fost Să­laj). La 25 octombrie 1940, sub escorta a 20 de soldaţi maghiari, scărişorenii, încolonaţi cu mijloace de transport proprii, au fost conduşi până la frontiera vremelnic stabilită prin Dictat, din zona Salonta, unde am trecut în România şi am fost conduşi la staţia CFR Holod. Acolo era adunată lumea şi ţara refugiaţilor şi expulzaţilor din teritoriul cedat. Autorităţile române ne-au distribuit pentru localitatea Făget, judeţul Severin, în Banat (circa 40-45 de familii de scărişoreni), iar alţii au fost dirijaţi în Regat, judeţul Dolj. Acolo am stat până în aprilie 1941, când am plecat în comuna Frata, judeţul Cluj-Turda, unde au venit şi scărişorenii din Regat, aşezându-se prin comunele vecine (Vişinel, Sărmaş, Mociu, Dâmb, Coc, Teoc, Cărina etc.). În octombrie 1941, circa 20-25 de familii de scărişoreni din Frata am plecat la Peştişul Mare, judeţul Hunedoara, unde am stat până în aprilie 1942. Această peregrinare era determinată de căutarea unor locuri de muncă şi de supravieţuirea refugiaţilor.
După eliberarea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei în iunie-iulie 1941, conducătorii României de atunci s-au gândit să ofere posibilităţi de existenţă refugiaţilor ardeleni în teritoriile eliberate, pentru că astfel se realiza şi o descongestionare şi o degrevare a localităţilor în care se aflau refugiaţi şi cărora nu le puteau oferi condiţii corespunzătoare de locuit şi de muncă. Aşa se face că scărişorenii noştri acceptă să se stabilească provizoriu în comuna Jadova Veche, sat Jadova Nouă, judeţul Storojineţ, din Bucovina de Nord. În astfel de condiţii, scărişorenii, risipiţi prin toată ţara, s-au strâns la Jadova Nouă, reîntregind satul din Ardeal, dar, aşa cum am afirmat, numai cu intenţii provizorii, fiindcă niciodată nu ne-am pierdut speranţa reîntoarcerii la căminele noastre. Această idee era întreţinută puternic şi de conducătorul statului ro­mân, mareşalul Ion Antonescu, care deţinea şi funcţia de preşedinte de onoare al Asociaţiei Refugiaţilor din Nordul Transilvaniei. El a afirmat că, după terminarea războiului din Răsărit, se va întoarce prin Ardeal, pe care-l va elibera. Noi, ardelenii, am avut norocul ca proorocirea mareşalului să se îndeplinească.

Refugiaţi în 1940
Refugiaţi în 1940

Jadova Nouă era o localitate mare, cu trei cartiere puternice: cartierul Central, cartierul sau cătunul Dumbrava germană şi cătunul Dumbrava română. Localitatea avea 3 şcoli, clasele I-VII, şi ca­dre didactice bune. Acolo am terminat clasa a IV-a şi apoi am dat admitere la Liceul din Cernăuţi (1942). În localitate, români eram numai noi, scărişorenii, şi foarte puţine familii de localnici, restul fiind ucraineni şi polonezi, mai puţin ruteni şi lipoveni. Localitatea era într-o zonă submontană, cu livezi de pomi, cu păduri de foioase şi cu foarte multe păduri de conifere. Zona dispunea de păşuni foarte bogate, unde populaţia, inclusiv scărişorenii, s-au ocupat cu creşterea vitelor. La şcoală, eram împreună toate etniile şi ce am reţinut este că toţi copiii de şcoală ştiau foarte bine româneşte. Exista o ambianţă şi o prietenie fericită între elevii din şcoală. Localnicilor le plăcea să participe la organizarea unor manifestări culturale, i-am apreciat că ştiau să recite foarte frumos poeziile patriotice ale poeţilor români. De asemeni, am reţinut că erau buni matematicieni.
Cât îi priveşte pe localnici, erau harnici, muncitori, binevoitori şi credincioşi – frecventau biserica. Munceau în gospodăria proprie, pe la munci fo­restiere, pe la fabricile de cherestea din zonă şi în alte servicii, pe la Storojneţ, care era la o distanţă de 15 km de Jadova Nouă. În sat exista o biserică romano-catolică, construită de populaţia germană, care a fost retrasă şi dusă în Germania de către Hitler, după încheierea tratatului Ribbentrop-Molotov în 1939.
Scărişorenii, buni cunoscători ai prelucrării lemnului, meserie practicată în Munţii Apuseni, după ce au ajuns în Jadova Nouă, au procurat material lemnos şi l-au prelucrat în ciubere, cofe, putini şi alte produse din lemn, pe care le valorificau în zona de câmpie a Bucovinei şi, mai ales, în Basarabia, de unde se aprovizionau cu cereale, fructe, vin şi alte produse alimentare.
Scărişorenii, peregrinând dintr-o localitate în alta, nu au avut posibilităţi să frecventeze biserica, dar după ce s-au stabilit în Jadova Nouă şi-au organizat şi viaţa spirituală şi au frecventat biserica din comuna de reşedinţă, Jadova Veche, la 2 km de Jadova Nouă, localităţile fiind aproape unite. În Bucovina de Nord, viaţa scărişorenilor s-a îmbunătăţit sub toate aspectele, reuşind să-şi găsească un moment de linişte, pace şi odihnă trupească şi sufletească.
Deşi sosiţi la începutul lunii aprilie 1942 în Jadova Nouă, fără unelte agricole, fără seminţe şi fără cele necesare campaniei agricole de primăvară, am fost sprijiniţi şi ajutaţi cu tot ce a trebuit. Ajutorul principal ni l-a dat armata română, care a venit cu furgoane încărcate cu utilaje agricole, seminţe şi soldaţi care ne-au ajutat la arat şi însămânţat, ba ne-au dat şi cai reformaţi de la armată pentru muncile agricole şi vaci cu lapte pentru hrana familiei.
În perioada cât am locuit la Jadova Nouă, a existat o bună înţelegere interetnică. Am început să învăţăm limbile celorlalte etnii, să găsim momente de relaxare şi de distracţie împreună. Erau bine organizate hramurile de mănăstire, la care localnicii purtau îmbrăcămintea cea mai frumoasă. De la ei am reţinut ce înseamnă bolşevic, comunist, colhoz, ce înseamnă maşina neagră care vine noaptea şi ridică oamenii, ce înseamnă deportare, ce înseamnă Siberie… Reţin că, atunci când ne povesteau despre astfel de lucruri, le curgeau lacrimile. (Va urma)
Ioan BÂTEA, preşedinte de onoare al Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu”

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ