Profesiunea de credinţă a Anei Blandiana (I)

0
150

Încumetându-mă să privesc spre empireul literaturii noastre contemporane, care-i populat cu scriitori de toată isprava căci altminteri porţile acestui empireu ar fi rămas închise, am izbutit să desluşesc trei soiuri de scriitori. Pe unii i-aş numi anahoreţi – creatori, ce trăiesc izolaţi într-un turn de fildeş pe care ei înşişi îl construiesc. Pe alţii i-aş asemăna cu acei valeţi cu ştaif, aserviţi oricăror cârmuiri, care preferă condiţia ontologică a vâscului ce se hrăneşte din seva copacului pe care creşte. În fine, pe cei din a treia categorie i-aş numi aristocraţi ai culturii, scriitori pentru care demnitatea, cinstea, onoarea, curajul, modestia sunt valori ce se oglindesc atât în vorbele, cât şi în faptele lor de viaţă cotidiană. Să fiu bine înţeles!

Când spun aristocraţi, nu mă gândesc la acei oameni care, pe baza dreptului ereditar, au fost/sunt beneficiarii unor titluri de nobleţe, ci exclusiv la toţi cei care excelează profesional şi moral. Cu alte cuvinte, în conformitate cu sensul său originar, calitatea de aristocrat nu este o virtute moştenită, ci una dobândită prin har şi trudă multă! Iar Ana Blandiana, orice ar spu­ne/spun unii dintre confraţii săi, nu poate fi exclusă din categoria aristocraţilor ce înnobilează acest neam şi cultura lui. Că acesta-i adevărul o dovedesc atât în egală măsură, cele peste 45 de volume de poezie, proză şi eseuri, cât şi valorile promovate prin conduita publică, ante şi postdecembristă. Iar ultima carte, Istoria ca viitor şi alte conferinţe şi pagini, publicată în 2017 la Editura Humanitas, deşi nu era nevoie, îmi consolidează convingerile despre calitatea incontestabil aristocratică a autoarei.
Aşa cum putem afla chiar din titlu, 13 din cele 20 de texte cuprinse în acest volum au fost iniţial conferinţe susţinute în universităţi de prestigiu din ţară şi din străinătate în intervalul 1993 – 2016. Alături de ele mai găsim 6 articole – 4 au fost publicate în 1993, în Frank­furter Rundschau, şi 2 în 2016, în Revista literară şi în Vatra, precum şi o prefaţă – Rezistenţa prin credinţă – la volumul colectiv intitulat Şi cerul s-a umplut de sfinţi, Editura Curtea Veche, 2012.
Luat în parte, fiecare text îmi pare a fi o mică bijuterie literar-reflexivă, căci forţa lui de seducţie e dată, în egală măsură, şi de eleganţa rostirii, dar şi de substanţa axiologico-morală a mesajului. Cârcotaşii ar putea invoca ponciful care spune că un text e valoros dacă, după ce l-ai parcurs, ţi-a rămas întipărit în minte cel puţin o idee ori o vorbă memorabilă. Şi au dreptate. Dar cred că şi eu am dreptate când afirm că textele cuprinse în această carte sunt bijuterii literar – reflexive ce pot împodobi ”cununa” spiritului românesc.
Abandonând formulele metaforice, cu toate că sunt ispitit să prezint, chiar şi succint, fiecare text în parte, ceea ce n-ar fi nici neplăcut şi nici anevoios, pentru a-mi susţine afirmaţia anterioară, o să spicuiesc unele idei sau rostiri ale autoarei ce-mi par a fi memorabile. Astfel, în Convertibilitatea suferinţei, primul text al volumului, analizând, printre altele, diferenţele dintre sistemul democratic occidental şi cel comunist est-european, ce tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit, autoarea conchide astfel: ”În definitiv, diferenţa dintre cele două sisteme stă în faptul că primul (cel democratic n. m) este condus de cuvinte în timp ce celălalt era guvernat de cifre”. Tot aici, discutând despre contribuţia ţărilor din Vest şi Est la proiectul unităţii europene, Blandiana era convinsă (atunci când a susţinut pentru prima dată această conferinţă – 1993- la Sorbona) ”că noi (cei din fostul lagăr comunist, n.m.) aducem acestei lumi mai fericite şi mai democratice un dar preţios: suferinţa pe care am îndurat-o timp de o jumătate de secol trăind într-o utopie care s-a dovedit adesea tragică, exorcizând-o astfel şi împiedicând Europa occidentală să reia la rândul ei şi să repete pe cont propriu experienţa şi drama noastră”. Până la urmă, ce-i suferinţa? Indiscutabil, e o stare neplăcută pe care o poate percepe/avea omul. Dar e cumva şi o valoare? Hedoniştii, răsfăţaţii şi îmbuibaţii societăţii de consum şi ai statului bunăstării generale ne-ar răspunde că ea nu poate fi decât o valoare negativă. Blandiana are o părere opusă. Eu înclin să cred că suferinţa e mai mult decât o valoare. E pedagogie! E şcoală! Şi încă una care fortifică şi înnobilează!
În conferinţa despre Rădăcinile răului de azi, analizând comunismul românesc, autoarea semnalează două trăsături emblematice ale acestui sistem opresiv. E vorba de spaima profilactică şi indulgenţa ocultă care, prin efectele lor nocive, au intoxicat mentalul nostru colectiv posttotalitar. În opinia sa, dacă pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej teroarea se exercita în forme primitive, violente şi rudimentare, odată cu venirea lui Ceauşescu Securitatea şi-a rafinat strategiile şi metodele, întrucât “a descoperit că un perfect aparat represiv nu trebuie să reprime revolta, ci să o împiedice prin simpla sa existenţă. S-a inventat astfel cea mai eficace, mai otrăvitoare şi mai dizolvantă dintre spaime: spaima profilactică.” Şi cum se manifestă ea? Printr-o teamă şi o suspiciune generalizate. Toată lumea se temea că-i supravegheată şi că-i ascultată. Că Securitatea are informatori peste tot. Că nimic nu-i scăpa. Că până şi gesturile rarisime de revoltă şi curaj ale unor români au fost posibile întrucât erau îngăduite de autorităţile comuniste. În acest mod, din spaima profilactică s-a născut suspiciunea generalizată care era bazată pe presupunerea că, ”pentru a supravieţui, într-un fel sau altul, toată lumea a întreţinut o anumită complicitate cu puterea”. Cu alte cuvinte, fiind cu toţii com­plici, toţi am fost/suntem vinovaţi în diferite grade. Aşa că, în virtutea acestei culpe ipotetice, ce-şi gă­sea izvorul în spaima profilactică, s-a invocat frecvent în perioada posttotalitară pericolul vânătorii de vrăjitoare. Pentru a evita acest risc, se făcea frecvent apel la mai multă îngăduinţă din partea celor ce doreau să li se facă dreptate. În acest fel, s-a născut indulgenţa ocultă. ”Chiar şi cei imaculaţi, chiar eroii – dacă nu au devenit martiri – sunt maculaţi de bănuiala acestui consimţământ ocult, acestei indulgenţe otrăvite” . În această atmosferă toxico-absurdă din România postdecembristă, până şi ”Vechii călăi cântau aria culpabilităţii universale”. Numai că, ţine să reamintească Blandiana celor care, în numele reconcilierii, invocau indulgenţa creştină, adevărata iertare a păcatelor e condiţionată de mărturisirea lor. Însă foştii torţionari şi călăi, ca Vasile Ciolpan ori Alexandru Vişinescu, fredonând refrenul culpei generalizate, respingeau/resping apriori orice idee de justiţie.
Într-un eseu tulburător, Memoria ca formă de justiţie, publicat în Frank­furter Rundschau, reiterând nevoia de justiţie, autoarea le răspunde astfel acelor farisei ce clamau indulgenţa victimelor faţă de călăii lor: ”Renunţaţi la răzbunare, li se cere ce­lor care vor justiţie, confundându-se cele două noţiuni, iar din preocupare pentru drepturile omului-călău se pierd din vedere drepturile omului-victimă” . Ea accentuează că justiţia, în înţelesul ei cel mai înalt şi cel mai curat, ”nu este răzbunarea binelui împotriva răului, prin distribuirea de pedepse şi recompense, ci sublinierea deosebirii dintre bine şi rău, delimitarea şi definirea răului, pentru a-i împiedica repetarea”.
Convinsă de acest adevăr, pe care l-a repetat obsesiv în spaţiul public în ultimul sfert de veac, Blandiana conchide că ”exasperanta legătură dintre călăi şi victime nu poate fi ruptă dacă nu se trage o linie de demarcaţie clară între cei vinovaţi pentru ceea ce au făcut şi cei vinovaţi pentru ceea ce n-au făcut”. Asta înseamnă că vina nu-i aceeaşi, că ea nu poate fi decât individuală şi particulară, situaţie în care victimele, în numele suferinţei îndurate, sunt îndreptăţite să ceară dreptate. Mai mult, dacă ne raportăm la suferinţa îndurată în trecut, e imposibil să anihilăm memoria! Aşa stând lucrurile, ”Justiţia este ea însăşi, în cele din urmă, o formă de memorie” . Numai că, în acest răstimp, justiţia instituţionalizată din România, fie din neputinţă, fie din complicitate ori din alte motive, aşa cum s-a dovedit adesea în ultimii 25 de ani, a ignorat acest adevăr, neizbutind să facă dreptate victimelor represiunii comuniste. ”De unde se vede că atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie”. Nu-i rău să ţinem minte aceste cuvinte, întrucât, deo­camdată, memoria victimelor nu poate fi… castrată!

În eseul Rezistenţa prin credinţă, titlu ce trimite la soluţia propusă de Constantin Noica, care-şi îndruma învăţăceii să adopte faţă de sistemul opresiv strategia de rezistenţă prin cultură, autoarea ne oferă o lecţie de smerenie şi reflecţie pe tema Credinţei. Invocând-o, ea se întreabă ”în ce măsură credinţa a rămas vie, pentru ca ea să poată rezista?”. Convinsă de adevărul că fără credinţă dispare posibilitatea de a da sens suferinţei umane, scriitoarea ne semnalează că, în mod uluitor, ”… în ţările din est, victime ale acestei represiuni (comuniste, n.m.), credinţa a rămas mai vie şi mai intensă decât în marile democraţii occidentale, în care nimic nu a fost îngrădit şi totul a fost îngăduit”. Care-i explicaţia acestui miracol? Răspunsul ar putea fi următorul: ”Interdicţia a fost mai creatoare decât libertatea, dragostea şi dăruirea care s-au conservat mai bine în suferinţă decât în indiferenţă ori consum”. Oare acesta-i adevărul?
Într-o conferinţă Despre credinţă şi nevoia modelelor, susţinută în 2014, pornind de la martiriul exemplar al lui Constantin Brâncoveanu, Blandiana pledează din nou pentru necesitatea cultivării memoriei ”într-o lume amnezică în care uitarea se naşte dintr-o indiferenţă bine organizată”, aşa cum se întâmplă în lumea de azi, o lume ce se conduce după principiul ”Carpe diem”. Ea constată că în această lume se cultivă un soi nou de uitare ce este îmbrăcat ”în cămaşa de forţă a corectitudinii politice”, o practică perversă ce alimentează ”uitarea criteriilor tradiţionale ale Binelui şi Răului”. Care au fost aceste criterii? Unele de natură exclusiv religioasă, pentru că numai printr-o raportare la Absolut se poate decanta limpede Binele de Rău! În caz contrar, totu-i amestecat, totu-i relativ şi schimbător!
În Capcana, punând în discuţie ispita reală şi frecventă ce se exercită în cazul inteligenţei creatoare, autoarea semnalează ”capcana orgoliului nostru aproape sinucigaş care, ambiţionându-se să schimbe lumea, a început prin a o distruge”. Din ce pricini? Din cauza libertăţii, pentru că în democraţie, ”paradoxal, libertatea cuvântului diminuează importanţa cuvântului”.
Din reflecţiile cu iz aforistic, intitulate modest Fragmente estetice de libertate, publicate în 1993, aş semnala propoziţia: ”Solidaritatea este superlativul libertăţii”. E oare aşa? Înclin să cred că acesta-i adevărul, întrucât un ins solitar nu-mi pare a fi liber. După opinia mea, Robinson Crusoe nu era liber cu adevărat din cel puţin două motive: mai întâi, din cauza spaimei insecurităţii sale permanente şi, în plus, pentru că era văduvit de comunicarea şi comuniunea cu alteritatea, cu celălalt. Aşa că, adevărata libertate nu poate să răsară şi să crească decât în societate! Paradoxal, libertatea nu-i solitară, ci solidară!
În De la cenzura ca formă de libertate la libertatea ca formă de cenzură, punând în discuţie libertatea de expresie a scriitorului sub toate regimurile, Ana Blandiana ne propune, mai întâi, o succintă istorie a relaţiei sale cu cenzura comunistă, când a fost interzisă de trei ori. Astfel, în 1958, când avea 16 ani, s-a întâmplat prima dată, ”pentru motivul că fiica unui duşman al poporului” publicase în Tribuna două poezii. Această interdicţie a durat 4 ani. A doua oară a fost prin 1984, când autoarea dobândise deja notorietate naţională. Care au fost de astă dată motivele? Patru poezii publicate în revista Amfiteatru, poezii ce au ”provocat un mare scandal”. În fine, a treia oară s-a întâmplat înainte de căderea lui Ceauşescu, când i-au apărut celebrele poezii despre motanul Arpagic, poeme în care cititorii l-au identificat pe Arpagic cu ”geniul Carpaţilor”.
După această evocare onestă, în care mărturiseşte că în urma celei de a treia interdicţii, în care n-a avut nici un merit, ”a devenit un simbol al curajului”, autoarea face distincţia corectă dintre cenzura ideologică, definitorie regimurilor totalitare, şi cenzura economică, specifică statelor democratice bazate pe economia de piaţă, reiterând că, în democraţie, ”libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului”. E adevărat, însă numai în parte şi numai din perspectiva receptorului. Câtă vreme toată lumea poate sporovăi la fel de îndreptăţit, în cine să mai crezi? Sunt de părere că, mai cu seamă în democraţie, chiar dacă scriitorul este supus cenzurii economice, întrucât nu-i aşa piaţa dictează, dacă acesta are conştiinţa responsabilităţii cuvântului scris, nu va scoate din ecuaţie propria autocenzură! Prin urmare, dacă autocenzura lipseşte, lipseşte discernământul moral, iar consecinţele pot fi la fel de funeste ca în cazul în care se exercită cea mai neagră şi mai cruntă cenzură ideologică.
Şi dacă nuanţa suav-moralistă am regăsit-o în textele analizate anterior, în Băşcălia la români recursul la moralitate capătă accente tot mai apăsate ce-mi par a fi întemeiate şi corecte. Oarecum firesc, ca pretext şi temei al reflecţiilor ulterioare, pentru a ilustra bogăţia semantică a acestui cuvânt, autoarea se raportează mai întâi la etimologie. Apoi ne prezintă propriile gânduri despre băşcălie. Şi ce ne spun ele? Că, de pildă, ”rădăcina băşcăliei e scepticismul”; că ”limba română este cunoscută pentru felul băşcălios, pentru ironia şi deriziunea prin care preia adesea cuvintele altor limbi…”; că ”băşcălia e folosită de noi ca o formă de răzbunare a cine ştie căror şi câtor umilinţe…”; că ”ea se întoarce cu egală virulenţă asupra autorului deriziunii”; că ”în epocile negre se poate transforma într-o alunecoasă manta de vreme rea care ne ajută să ne strecurăm sub lovituri…”; că, în perioade dificile, ”forţa vitală a băşcăliei a îngreunat spălarea creierelor la români”; că după 1989 am descoperit cu stupoare că … ”medicamentul băşcăliei produsese o intoxicaţie la fel de periculoasă ca şi boala pe care încercase să o trateze” ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, dacă în dictatură băşcălia este/poate fi un liant generator al solidarităţii, o supapă de defulare a frustrărilor şi necazurilor ori o formă de evaziune existenţială din acel infern totalitar, în democraţie ea are/poate avea efecte letale, distrugând orice brumă de încredere şi solidaritate între oameni. Prin urmare, asemenea oricărui leac, băşcălia trebuie administrată în doze rezonabile. Iar excesul de băşcălie poate conduce la o sinucidere socială, căci ”Băşcălia generalizată reuşeşte să dizolve totul, asemenea unui acid capabil să şteargă urmele şi să facă să dispară, la grămadă, atât victimele, cât şi armele crimei”.
Iar dacă vocaţia de moralist este de-abia sugerată în cele mai multe texte, în Între bine şi rău ea este exprimată fără rezerve: ”Nu cred că a existat în istoria omenirii vreo epocă în care să fie mai greu de stabilit decât astăzi unde e binele şi unde e răul, cum este binele şi cum este răul, ce este bine şi ce este rău”. Din ce pricină? Pesemne că niciodată ”confuzia nu a avut la îndemână atâtea mijloace de exprimare, atâţia subiecţi dornici să se exprime şi atâtea posibilităţi de a manipula această dorinţă de exprimare”, ca în zilele noastre. Prin ce se manipulează dorinţa de exprimare? Prin ziare, reviste, televiziuni şi Internet! Mai mult, autoarea constată cu groază că, în lumea de azi, prin intermediul acestor instrumente, ”confuzia este construită migălos, inventată cu neruşinare în aşa fel încât problema nu mai este aceea a deosebirii binelui de rău, ci, mai radical, a travestirii răului în bine…”. Şi atunci care-i soluţia? Deşi nu-i formulată explicit, ea poate fi întrezărită: e musai ca fiecare să judece cu capul său, să aibă discernământ şi să creadă în ceva sacru ce este dincolo de noi. Iar acolo nu poate fi decât Dumnezeu!
Lăsând cititorului atât bucuria lecturii, cât şi satisfacţia de a găsi pretexte de interogaţie şi reflecţie, mai spicuiesc câteva gânduri din Posteritatea sau încrederea în timp. După cum ne spune titlul însuşi, în acest eseu, publicat în revista Vatra, Ana Blandiana pune în discuţie tema posterităţii, atât de râvnită de toţi, dar mai cu seamă de scriitori. Admiţând că în cele din urmă ”posteritatea este o formă de supravieţuire în conştiinţele altora”, pentru a evita amăgirea şi regretul, e obligatoriu să ştim că trebuie ”să existe ceva de rămas”. Dar oare ce merită să rămână în memoria celor ce vin după noi? Automat, răspunsul nostru, cel puţin la prima vedere, n-ar putea fi decât afirmativ. De bună seamă că unele gesturi, vorbe, gânduri ori fapte ale noastre, care sunt/pot deveni memorabile, merită/au şansa de a rămâne în conştiinţa altora. Numai că autoarea este de altă părere. Ea crede că ”posteritatea nu înseamnă supravieţuirea unui nume, ci a unui adevăr”. Ca expresie a dăinuirii în şi prin timp, ”posteritatea nu înseamnă salvarea numelui şi a persoanei tale, ci salvarea sâmburelui de adevăr pe care-l conţii. Şi, în acest sens, anonimatul nu i se opune, ci o susţine: modestia, umilinţa pe care o presupune aceasta fac parte din definiţia supravieţuirii…”. Aşadar, oare cine este îndreptăţit la posteritate? Smeritul ori trufaşul? Ana Blandiana ne dă răspunsul. Dar noi avem unul? E una din întrebările care ar trebui să ne pună pe gânduri! De fapt, aşa cum am încercat să semnalez în aceste rânduri, toate textele din această carte au, printre altele, darul de a ne pune pe gânduri! E mult, e puţin?
Prin urmare, pentru a închide cercul argumentării dacă ne raportăm atât la opera scrisă, cât şi la cea public-nescrisă, cum ar fi bunăoară Memorialul victimelor comunismului din Sighet, şi dacă avem în vedere tot ce a spus, scris şi făcut atât în comunism, cât şi în democraţie, dacă reuşim să evaluăm corect întreaga sa operă, nu putem să nu admitem că Ana Blandiana a onorat/onorează şi a validat/validează calitatea de aristocrat al culturii române. Cât priveşte textele din această carte, tocmai în virtutea nuanţei confesive, le-aş compara cu o profesiune de credinţă formulată de Întâia Doamnă a literaturii noastre, iar Istoria ca viitor… cu un veritabil testament public al autoarei.

Ioan Ţiplea

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.