Nu mai revenim asupra evidenţelor… Fără noi, Pământul ar închide rănile generate de industrializare şi de urbanizare rapid, în maximum 200 de ani, fapt dovedit în nenumărate documentare, printre care Life after people, The world without us, The future is wild, After man. Cea mai recentă mostră la noi (pe plan mondial avem exemplele Cernobyl-Pripyat, insula japoneză cu blocuri etc), am văzut-o la Nistru.
Satul în sine e frumuşel, cochet cumva. Da, are şi blocuri aliniate, are ceva urme din vremurile de odinioară, din fosta industrie minieră. Dar are un fel de pace aparentă a satului de munte. Cum te apropii de extremităţi însă, parfumul se duce. Intrând în Nistru, vezi şcoala aceea cu alură de liceu băimărean, case mici cochete cu aluzie la casele vechi minereşti. Apoi linia de blocuri. Dincolo? Dacă faci stânga, te apropii de zona Fericar, de cartierul de minoritari. Acolo urmează să se construiască un mic cartier de blocuri sociale, pentru ei. Un concept diferit, sperăm să vedem blocurile gen duplex, apoi să le vedem întregi, peste ani. Dar marea surpriză o ai dincolo de birourile minei, şi ele distruse, spre dreapta. Încă un şir de case, apoi fosta mină. Un drum de beton, pe care silvicii au pus barieră şi tablă de avertizare, şi l-au asumat. Halde şi iazuri cu steril pe ambele părţi ale drumului, toate năpădite de mesteceni şi de salcâmi. Pe alocuri, nu se mai vede deloc sterilul! Sălbăticia a venit şi cu iubitorii de natură şi aventură…pe steril în sus se văd urme-trasee de enduro, ale motocicliştilor. De-ar şti mamele şi nevestele ce au de băgat în maşina de spălat după asemenea aventură pe steril, alături de alte haine, ar face grevă…
Ne apropiem însă de grupul de clădiri ale minei. Ironic, pe o dărâmătură apare avertizare cu “Clădire cu risc ridicat de prăbuşire”… s-a dus, a trecut pericolul. În faţa birourilor, un brad crescut frumos a fost împodobit cu beteală, ironic, de tineri sau…de cine bântuie pe-acolo. Clădirile poartă urmele căutătorilor de fier, din ce în ce mai greu de găsit câtă vreme au spart tencuiala în căutare de fier beton. Totul e ruină, dar totul e năpădit de vegetaţie. Cresc copaci în clădiri. Afişierul ce odinioară găzduia “fruntaşii în întrecerea socialistă” în muncă, în a da ţării cât mai mult minereu, are acum avertizarea “Acces interzis”. Şi când te gândeşti că în urmă cu 25 de ani, aici era vâlvă, utilaje, muncitori, şefi, căşti, du-te vino… Sigur, ulterior, aici au revenit prospectori, inclusiv unii cam discret, pentru a căuta minereu valoros, ne spun localnicii. Se vorbea chiar de ucraineni, de-ai unui mare proprietar de echipă de sport şi de combinat distrus de Armata Roşie (Azovstal). Îl întrebăm însă pe Dumitru Marinescu, edilul oraşului Tăuţii Măgherăuş şi al “cartierului” Nistru. “Da, avem după REMIN cam 15 clădiri cu probleme, în diverse grade de degradare. Au la noi o datorie de un milion de lei. Nu cred c-am mai avea ce face cu acele construcţii, şi de ni le-ar da. În schimb cabana Nistru o vrem în continuare, ne blochează dezvoltarea în zonă”. Revenim la locul nostru sălbăticit. Unde merge de fapt acel drum al minei? Cu un pic de insistenţă, cu un pic de orientare în teren, constaţi că eşti de fapt paralel cu Valea Limpedea din Lomaş, de la Băiţa, urci spre Piatra Rea, Culmea Paltinu şi limita cu judeţul Satu Mare, cu ieşire spre zona pârtiei Luna Şes. Altfel spus, un potenţial turistic fabulos. Răbdare… natura lucrează.
