Vinderelul. Nu lacul, ci arealul. Cu balaurul Uraniu la masă

Sus în munţi, printre poveşti şi adevăruri nespuse

Sus în munţi, pe graniţa de nord, cea cu Ucraina, avem locuri fabuloase, prinse în Parcul Naţional Munţii Maramureşului. Între vârfurile Farcău şi Mihailec, avem lacul glaciar Vinderelul, la o altitudine de 1.615 metri.
Lacul ca lacul e “unul obişnuit”, legendele spun că nu are fund şi că în el trăieşte un balaur ce mănâncă pe oricine îndrăzneşte să intre acolo. Din păcate, balaurul există, dar e ceva mai la vale. Îl cheamă Uraniu (nu Urania) şi consumă vieţile celor ce trăiesc în aval.
Nu am fost acolo, la prospecţiunea de uraniu de la Repedea, de foarte multă vreme, poate de 15 ani. Drept pentru care tot ce am văzut părea în premieră, cu mici frânturi de reamintire. Porneşti din comuna Repedea în sus, spre munte, pe asfalt, cu râul regularizat, pare a fi o zonă urbanizată, e parcă Săsarul, cu case şi vile de-o parte şi de alta. După bazinele de apă a comunei drumul e pietruit, iniţial bine, e încă drum comunal, în proprietatea şi grija autorităţilor locale. De la un pod în sus, drumul devine forestier şi e mai puţin îngrijit. Nu e rău ca odinioară, când era aproape impracticabil, dar nici îngrijit nu e. Odinioară lăudam şi acele baraje de retenţie făcute de silvici, pentru a rupe viteza apei. S-au colmatat, au devenit iniţial mici lacuri/delte, ce s-au colmatat, acum sunt doar repezişuri cu câte o cascadă de beton. Efectul lor e deja unul mult re­dus faţă de ideea iniţială. Ştefan Grad, viceprimarul comunei Repedea, ghidul nostru, ne spune că aici se pescuieşte lipanul, specie rară şi greu de prins, e celebrul stil de pescuit la muscă, doar pentru iniţiaţi. Interesant, ţinând cont de cele ce le avem de văzut mai sus…

Munte… cât vezi cu ochii

Ne intersectăm cu maşini de teren pline cu găleţi. Sunt culegătorii de afine, ce adună sute şi sute de kilograme, zilnic. Râul Repedea pare a fi un clasic râu de munte, cu afluenţi furioşi, cu ape ce vin de pe toate văile, unele chiar nervoase. Evident, aici e şi Poliţia de Frontieră, sunt la post. Ajungem la o confluenţă de văi şi de drumuri, unul continuă spre Vinderel, altul o ia în stânga spre vârful Pop Ivan. Şi ajungem la Vinderel… pârâul, celebru în lumea muntelui ca fiind cel mai mare torent din România, cu o diferenţă de nivel între lacul de sus din căldare şi vărsarea în Repedea de peste 1.000 de metri ca altitudine! Pe vârf, sus, prin Groapa Julii, apele umflate de zăpezi şi ploi coboară furibunde, antrenează alunecări de teren, pe de o parte. Dincoace, Vinderelul coboară mult mai nervos din lac, adună şi apele din Valea Râşcu şi le dă drumul spre râul Repedea, printre Piciorul Dancu şi Dosul Pietricelei. E un loc de-a dreptul periculos, trecând peste sălbăticiunile omniprezente. N-ai vrea să te prindă ploile sau chiar o ploaie normală pe Valea Vinderelului. Undeva la bază, înainte de şirul de 19 cascade de beton făcute ca apa să nu rupă tot ce-i stă în cale, râul are o săpătură, aşa-zisul con de dejecţie, cu o adâncime de 25 de metri!!! Apă perfect curată, ce cade în cascade, la bază. Printre brusturi imenşi. Apoi, râul Repedea însuşi e unul de munte, superb, ce aduce cu Frumuşaua de la Crasna Vişeului, de sub Pop Ivan. Repedea e prinsă şi ea între munţi, pe de o parte Tomnatecul de 1.618, dincolo Pietriceaua de 1.555 metri altitudine.

Hop şi omul, cu binefacerea!

Numai că era nevoie ca mâna omului să-şi bage piciorul, dacă ne permiteţi obrăznicia… În anii 80 ai secolului XX, în vremurile în care se cerea să dăm ţării cât de mult minereu, mai în amonte cu câteva zeci de metri s-a făcut o prospecţiune de uraniu. Nu e singura, mai sunt în zonă, ajungem şi la ele, nu vă temeţi. Au prospectat, au lăsat în urmă iaz de steril, o baracă, un semn de pericol de iradiere, o gură de mină din care se vărsa, deloc firesc, apa spre râul Repedea. Aşa se face că, din anii 90, comuna a avut un număr record de naşteri cu diformităţi, atât la oameni cât şi la animale. Totul, trecut sub tăcere. S-a mai aflat, s-a mai scris, inclusiv noi. Undeva în anii 2010, au venit de la o firmă din Suceava şi au făcut „ecologizare”, celebra închidere de perimetre miniere. Sigur, între timp cazurile de diformităţi au scăzut, dar mai ales datorită faptului că Repedea are propria reţea de apă, fără legătură cu râul Repedea, de undeva de sub Tomnatec, iar oamenii au renunţat la fântâni. Am revenit aşadar să vedem ecologizarea. După un deceniu şi jumătate. Trist… Cabana de lemn de pe haldă a dispărut, dar oamenii au făcut acolo ani la rând stână şi văcărişte, pe steril, după plecarea prospectorilor. Halda s-a înierbat acum natural, n-o mai recunoşti. Pe ea creşte iarbă şi mur. Ca o supremă ironie, pe haldă e acum o hrănitoare de căprioare… Ajungem la gura de mină ecologizată şi descoperim că ea a constat în a ascunde galeria cu un zid de beton. Pe sub care curg două fire de apă roşie, cu uraniu, una canalizată cu tub, alta de pe lângă zid. Apele coboară în trepte, o cascadă roşie din care n-ai prea vrea să bei ori să te speli măcar, ajunge la un drum ce merge spre graniţă, spre Holoveciu şi Bendreasca şi îl subtraversează. Apoi, tubul merge spre râul Repedea, unde e disimulat pe sub bolovani şi rădăcini, fără urmă de staţie de epurare sau un bazin de decantare. Altfel spus, s-a ecologizat zero către ni­mic. În amonte, râul Repedea e un râu obişnuit de munte. La fel e şi pârâul furios şi de legendă Vinderelul, ce se varsă mai în aval cu vreo 40 de metri de balaurul Uraniu. Ni se pare o crimă la adresa naturii şi a comunităţii din aval şi numai bunul-simţ al celei mai corecte minorităţi din Maramureş a făcut să nu dea în judecată Statul Român pentru prejudiciul adus. Cum de ce să dea în judecată? O spune însăşi Constituţia României. „ARTICOLUL 34- Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
ARTICOLUL 35- Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.”