• Mihai Borodi în dialog cu Echim Vancea •
Au trecut ani buni de când Mihai Borodi lipseşte dintre cei de-acasă, din Sighetu Marmaţiei, oraşul în care s-a alcătuit faima lui de artist. Şi lipseşte mai cu seamă din Maramureşul care l-a învăţat cât de mult creaţia populară stă la temelia artelor moderne. Parcurgând multe dintre dilemele modernităţii – expresionismul şi nonfigurativul – trecute prin tehnica bătrânilor meşteri lemnari maramureşeni, Mihai Borodi s-a impus în sculptura contemporană românească (expoziţii personale, tabere şi simpozioane naţionale şi internaţionale de sculptură în lemn şi piatră etc). Trăieşte în Franţa, lîngă Dijon. Astăzi, 26 septembrie, artistul împlineşte 65 de ani.
– Mihai Borodi, te-aş ruga să începem acest scurt dialog printr-un răspuns sincer la întrebarea: ce anume te-a determinat să te faci/devii sculptor?
– Prietene Echim, ne cunoaştem de o jumătate de secol, timp în care s-a cimentat această relaţie, aşa că îmi pot permite să mă exprim aşa. Nu cred că cineva poate şti ce va deveni mai târziu în viaţă. Dorinţa, pasiunea depind de bogăţia genetică a celor ce ţi-au dat viaţă, iar hazardul, şansa au de asemenea un rol în alegerea pe care o faci. În ceea ce mă priveşte, părinţii mei aveau harul frumosului şi de a-l transmite cuiva, eu am beneficiat de această bogăţie. Tata cu instrumentele muzicale – clarinet, fluier, tilincă, trâmbiţă – cânta nemaipomenit, iar mama avea o voce de mare cântăreaţă a muzicii clasice. De obicei când eşti copil, creionul şi hârtia sunt nelipsite de pe măsuţă, iar mai târziu cuţitaşul şi securicea. Cam aşa am început să iubesc, să fac ceva care să arate celor din jur priceperea şi înzestrarea mea spre frumos. Apoi interesul avut pentru lucrul manual. Practic porţile cu ornamente ce ieşeau din mâinile unchiului meu (Gheorghe Borodi, n.n.) m-au fascinat, atrăgându-mă spre căldura şi frumuseţea lemnului.
– Mihai Borodi, ca om şi ca artist, astăzi trăieşti un eveniment cu semnificaţii deosebite. Cum simte acest eveniment omul, dar mai ales artistul? Este acest eveniment o responsabilitate care apasă mai greu asupra artistului sau a omului Mihai Borodi?
– E adevărat că ziua de toamnă, când fructele devin o plăcere pentru om, un vis pentru copii, o pictură pentru toamna care începe, o balanţă a justiţiei este un eveniment aşteptat cu emoţie şi responsabilitate umană şi socială. Este vorba de ziua de 26 septembrie, ora 4,00 dimineaţa, într-o miercuri când m-am bucurat de zorii zilei, de cântatul cocoşului şi de viaţă. Responsabilitatea artistului începe când eşti confruntat cu lumea artistică, cu societatea în care trăieşti, cu o valoare pe care tu nu o cunoşti, dar vrei s-o atingi. Vârsta apasă asupra omului foarte mult pentru că la un moment dat ai acumulat multe cunoştinţe, experienţă, dar te impiedică anii şi puterea fizică de a le realiza.
– Este de ajuns ca un artist să mediteze asupra lumii numai cu mijloacele specifice artei lui?
– Bineînţeles că nu-i suficient. Un artist este în primul rând un om de cultură, al culturii, un depozit de informaţii, de idei care trebuie transmise societăţii, oamenilor, el trebuie să facă primul pas spre progres, evoluţie, educaţie, începând cu cei tineri. Să deschidă noi direcţii, să provoace schimbări în mentalitatea cetăţenilor.
– Activitatea ta, după ce ai plecat din ţară, nu s-a mărginit numai la sculptură…
– Cred că ar fi bine să menţionez aici că este sculptura pentru artist şi sculptura pentru public, la un moment dat, se întâlnesc. În atelier sculptorul îşi propune o tematică pe care o dezvoltă; idei care-l preocupă, iar în afară de intimitatea lui, care este atelierul, el creează pentru public, participând la simpozioane, creînd opere monumentale. Aş menţiona aici expoziţii de grup în: Dijon (2005, 2007, 2008, 2009), Paris (Louvre, 2009), Shanghai (China, 2010) şi personale: Dijon (2011, 2015); simpozioane în: Germania (1997, 2001, 2003), Italia (Sardinia, 2003), Danemarca (2006), Japonia (2007), România (2008); lucrări monumentale: piatră: „Speranţa” (2007), inox: „Dialog intim” (2010) şi bustul în piatră „Abbé Pierre” (2015) toate în Saint Apollinaire, apoi machete şi proiecte ca propuneri.
– Lemnul prin structura lui este un material ce degajă căldură. Prin ardere, culoare şi fiind vorba de sculptură prin forma ce o capătă din partea artistului, fapt ce te determină să te apropii să îl mângâi, să îl iubeşti. La fel, sculpturile din lemn încălzesc interiorul şi sufletul omului, te atrag, te încălzesc, limpezesc mintea şi desfată privirea; fiind ascultător îţi dă multiple posibilităţi de exprimare, prin formă, ornamente, patină, cât şi posibilităţile de îmbinare tehnică.
– Privindu-ţi lucrările mai vechi, dar şi cele mai noi, mă duce cu gândul că încerci cu metodele artei să reconstitui superbia civilizaţiei, gândirii anonimului lemnar maramureşean. Plăteşti un tribut acestor anonimi?
– Uneori anonimul este mai valoros şi mai important decât cel cunoscut, contemporan, pentru că sinceritatea lui este clădită pe adevărata tradiţie, pe o muncă de secole, pe o istorie. Anonimul a creat pentru el fără a se gândi la o recompensă, din necesitate. Recunoştinţă trebuie să avem pentru cei care au lăsat o moştenire fără a-şi marca numele, moştenirea este o valoare ce trebuie înţeleasă şi preţuită.
– Crezi că din spaţiul artistic maramureşean ar putea lipsi vreodată lemnul ca mijloc de exprimare artistică?
– Nu-mi pot imagina ca omul să trăiască într-o lume în care să nu poată avea contact cu lemnul. Ar fi un spaţiu artificial, fără viaţă şi căldură. Pentru noi, românii, codrul ne este ca un „frate”. „Codru-i frate cu românu’”, spune o vorbă populară… Nu mi-aş dori să nu pot atinge, să nu simt în mâini lemnul, atât de ocrotitor şi „hrănitor” pentru toţi. Avem nevoie de obiecte în jurul nostru, care nu pot înlocui frumuseţea şi căldura lemnului…
– Crezi că destinul tău artistic ar fi putut fi altul aici şi nu dincolo?
– Destinul, hazardul, norocul sau poate că aşa a fost scris să ies din leagănul copilăriei şi din vatra părintească, să văd şi să cunosc altceva decât cu ce am crescut şi m-am obişnuit. Nu îmi pot imagina ce aş fi făcut rămânând undeva la „centru”. În orice caz, nu mă depărtam de sculptură, indiferent de sacrificiu. În schimb, unde am ajuns nu mă reprezintă întrutotul. Nu sunt eu pe placul meu! Astăzi tehnica învinge sensibilitatea şi credinţa umană.
– Astăzi se mai poate vorbi de o „comandă socială” în artă?
– Când societatea, oamenii vor un capital, o bogăţie culturală şi au un respect pentru ceva ori pentru cineva fac apel la serviciile unui artist consacrat, atunci se stabileşte o relaţie între artist şi societate. Atunci putem vorbi de o cerere, de o comandă socială. E drept că s-au cam rărit astfel de comenzi din cauze obiective, sociale, dar şi din neglijenţă, dezinteres, lucru care va costa mai târziu.
– Poate fi recunoscută spiritualitatea maramureşeană în lucrările tale?
– În sculptură e foarte greu să reprezinţi o etnie, o zonă cu tradiţie. Nu-i ca în muzică sau pictură ori literatură, simbolurile maramureşene nu au o identitate aparte, sunt universale, atât cele de pe porţi, mobilier, cât şi cele de pe textile.
– Ai avut maeştri care te-au marcat în devenirea ta artistică?
– Sincer vorbind, pot numi pe unchiul meu Gheorghe BORODI, primul care m-a incitat şi mi-a insuflat pasiunea pentru sculptură. Modul cum priveam lemnul i-a întărit credinţa în talentul meu. A văzut în mine pe urmaşul său în cioplitul lemnului şi, de ce nu, în arta lemnului. M-a învăţat totul despre lemn şi mi-a susţinut ambiţia de a îmi împlini visul copilăriei atât de mult dorit. Apoi nu pot uita şi aduc un „mulţam” din inimă sculptorilor din Bucureşti în ale căror ateliere mi-am format, oarecum, personalitatea artistică. Este vorba de sculptorul Alexandru Gheorghiţă, odihnească-se-n pace (!) şi doamna Geta Caragiu, soţia sa. Un mare respect îi port regretatului sculptor în inox, Constantin Lucaci, cel care mi-a predat, la propriu, lecţia inoxului.
Echim Vancea
