Într-o pagină întreagă din acest ziar, 26 septembrie a.c., Nicoară Mihali scrie agreabil tot felul de bazne. Ce spune el despre cum şi-a făcut Pintea Viteazul „nişte aripi” din „piei uscate de bivol” şi a zburat cu ele „peste Ţara Maramureşului, şi peste Oaş, şi peste Lăpuş, şi peste Chioar” nu-i decît o legendă ca atîtea altele. Ce zbor eroic vrea să ne facă să credem că a făcut haiducul! Dar peste Codru de ce nu?
Despre Pintea, ca şi despre alţi lotri şi haiduci, sînt în folclorul nostru atîtea legende. Dl. Nicoară Mihali nu foloseşte însă cuvîntul legendă, în înţelesul lui de alcătuire fantastică, miraculoasă, în marginea unui personaj real cum a fost Grigore Pintea. Şi fotografiile, frumoase, ale Ancăi Goja care ilustrează pagina par să lase legenda deoparte. Totuşi haiducul e un personaj real despre care s-au scris cîteva încercări documentare demne de tot interesul. Un sculptor băimărean s-a ocupat mai an de figura lui, reuşind ceva mai bun ca făcătura de la Măgoaja. Care se vede în poză. Şi un roman există, cîndva la mare trecere, „Oşteanul de la Baia”, gata să fie reeditat de închinătorii haiducului. Treaba lor. E loc pentru toţi. Pintea „devine peste noapte o legendă”, adică faptele lui erau larg cunoscute, scrie dl. Mihali. Ceea ce va trebui susţinut şi cu cele două volume cu documente inedite despre care vorbeşte. Dar eu cred că trebuie apăsat pe cuvîntul legendă şi în cazul vestitului haiduc. Iar vreo asemănare a lui Pintea cu … Isus şi Alexandru Macedon, morţi cu toţii la 33 de ani cum scrie Nicoară e o „simbolistică” cel puţin nefericită, mărturisind înfierbîntarea peste măsură a autorului.
Deci să dăm drept de existenţă legendei haiducului. Căci altfel păţim ca bunul părinte Bălan, popa Bălan cum îi spuneam cu tot respectul prin anii ’70 şi mai înainte, cînd fostul preot greco-catolic, după ani de hărţuială nemeritată, dar ştiutor de carte multă, fusese angajat muzeograf la Muzeu de directorul Socolan. Eu lucram la Biblioteca judeţeană şi ne-am cunoscut bine. Tărăşenia cu Pintea Viteazul care ar fi zburat primul cu un planor e un veritabil fals istoriografic ieşit din sminteala părintelui Bălan. El a fost dat în vileag de istoricul Blaga Mihoc, coleg de birou atunci cu părintele şi care l-a făcut de altfel să recunoască nevinovatul fals. Întreaga poveste se află în două dintre cărţile istoricului bihorean: „Instaurarea falsului istoriografic” şi „Peregrinul şi umbra”, din 1996 şi 2010. Sînt cărţile unui istoric riguros care îşi pierde repede, cum se spune despre el, „seninătatea bonomă în faţa prostiei şi oportunismului”.
Pe scurt acum. Muzeograful Bălan, preocupat de „probleme pinteice”, ţinînd adică de cunoscutul haiduc, a confecţionat două fotocopii ale unui presupus document, o însemnare pe o carte veche, în care un oarecare Petre Fătu şi un ieromonah Ghenadie scriau că Pintea a zburat la Măgoaja şi la Viile Satu Mare „cu o zburătoare din lemn din codru căptuşită cu piele de cerb”.
Părintele a recunoscut mai apoi că „documentul” fusese confecţionat de el, dar împreună cu toate hîrtiile rămase de la el a trecut aşa cum era la Arhivele statului Baia Mare. De unde, prin articole, a fost „valorificat” în „Apărarea patriei” şi „Pentru socialism”. Mai grav este însă că de aici informaţia a trecut în lucrări cu pretenţii: Matei Oroveanu, Începuturile creaţiei tehnice aeronautice româneşti, Buc., Editura militară, 1981 şi una şi mai boacănă, un tratat de Istoria aviaţiei române, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Buc., 1984. Pentru ca istoricul Blaga Mihoc să încheie: „Aşa a rămas în istorie ideea că Pintea cel Viteaz este cel mai vechi planorist de pe glob şi că noi, românii, am fi primii dintre locuitorii Terrei care s-au desprins de pe pămînt cu un aparat de zburat mai greu decît aerul. Grosolanul fals, provenit din imixtiunea cvasinevinovată a unui ţicnit dornic să impresioneze pe un tînăr ce-l cicălea, şi-a făcut loc între coperţile cărţilor”. (Ion IGNA)
