Adio, Gusti!

Noi toţi avem în cercul intim al familiei fiinţe care ne definesc, simplu, natural şi firesc, contidianul şi care fac parte din viaţa noastră în mod organic; ne înconjoară, de aproape sau de mai departe, în mod continuu. Un partener (soţie/soţ) – o legătură solidă pentru viaţă. Un părinte – o permanenţă încă de la naştere. Un bătrân (bunică/bunic) – o punte spre veşnicie.

Când pleacă dintre noi ni se pare ireal: parcă am trăi într-un vis din care am vrea să ne trezim şi totul să revină la normal. Cu toate că prezenţa lor în jurul nostru pulsează de viaţă, cu toate că, de multe ori, ei înşişi ar vrea să mai trăiască, suntem siliţi să ne luăm rămas-bun, să înfruntăm rând pe rând, fiecare dintre noi, în momente mai mult sau mai puţin prevăzute, adevărul situaţiei: niciodată nu suntem suficient de pregătiţi. Finitudinea ne face nu doar să ne întrebăm cum ne vom înfrunta propria moarte şi eternitatea. Timpul sfârşit cu persoana îndrăgită ne dezvăluie o nouă dimensiune, mai adâncă şi mai profundă. Încercăm să trecem dincolo de valul de lacrimi care ne inundă şi să percepem acest moment aşa cum este, în balansul lui extrem de fragil, de delicat, de efemer.
Cu un an în urmă, ne-am adunat cu toţii în Baia Mare şi cu bucurie în suflet, în deplină solidaritate (aşa cum i-a plăcut să ne încurajeze şi să ne ştie să fim mereu, indiferent dacă era vorba de familie, prieteni, colegi, sau breasla literară şi de artişti), am sărbătorit cu el printre noi şapte decenii de viaţă. Gusti, cum îi plăcea să i se spună, a fost recunoscut drept omul pe care te poţi baza că “îţi va sta alături când ai nevoie de un sprijin, de o încurajare, de frăţietate”. În ultimul deceniu şi jumătate, împreună cu soţia sa Elena, şi-a împărţit activitatea între Baia Mare şi California – SUA, spre a balansa cititul şi critica cu noul rol de bunic, îndeosebi jocul de-a “Tom şi Jerry” cu nepoatele Alexandra şi Amelia, cărora le va lipsi mereu bunicul “funny”, cu buzunarele pline de bomboane şi şerveţele.
L-am apreciat pe tatăl meu pentru multe, dar cu deosebire în ultimii doi ani de viaţă (de când a fost diagnosticat cu cancer de prostată şi cancer urotelial) l-am admirat pentru stoicismul şi forţa de viaţă cu care s-a luptat cu boala şi mai presus de toate dorinţa de a schimba destinul şi de a trăi. Adio, iubite soţ! Adio, dragă tată! Adio, bunicule Gusti!

Ioana COZMUŢA,
Sunnyvale – California