Indiscutabil, după cum ne-au dovedit-o şi protestele recente ce s-au declanşat în urma catastrofei de la Colectiv, tineretul român valorifică din plin ”binefacerile” democraţiei. Şi dacă este legitim şi admirabil ca aceşti tineri să ştie să-şi revendice şi să-şi apere cu succes drepturile consacrate de Constituţie, este cu atât mai admirabil ca ei să ştie să nu abuzeze de ele, să fie în stare să conştientizeze că orice drept revendicat şi câştigat atrage după sine un set de obligaţii, după cum libertatea atrage responsabilitatea.
La numai două săptămâni după mişcările protestatare care au dus la căderea Guvernului, prin intermediul aceleiaşi reţele de socializare, s-a reaprins forfota protestatară şi contestatată. Unde? În rândul elevilor de la cel mai prestigios colegiu din Maramureş. Numai că, prin reacţiile, efectele şi ecourile pe care le-au generat, agitaţia, freamătul, vânzoleala şi controversa au depăşit perimetrul acestei instituţii, metamorfozându-se pe neaşteptate, dintr-un caz izolat şi singular, într-o problemă de ordin local şi … naţional. Motivul ”revoluţiei de la Şincai” , ca să citez din presa locală, pare să fi fost legat de buclucaşa uniformă şcolară, sursă de zarvă, dispută şi revoltă în rândul elevilor din şcolile unde ea a fost sau e pe cale să fie reintrodusă.
În paranteză fie spus, ţinuta reintrodusă în şcolile şi liceele din Maramureş este numită impropriu uniformă şcolară. Un tricou, o cămaşă, un pulover ori o cravată, chiar dacă sunt de acelaşi fel şi chiar dacă sunt imprimate cu sigla şcolii, pot fi numite cel mult ţinute personalizate instituţional. Adevărata uniformă şcolară înseamnă cu totul altceva: eleganţă şi distincţie. Iar tricoul ori puloverul, indiferent de calitatea lor, deşi ar putea fi oricât de frumoase nu pot fi distinse şi elegante.
Întrucât, cum era firesc, reintroducerea obligativităţii aşa-zisei uniforme şcolare a fost întâmpinată cu ostilitate, în paranteză fie spus, nici eu, când eram licean, n-am prea agreat portul acesteia, eram curios să cunosc amplitudinea şi intensitatea acestui fenomen. Aşa că, în contextul acelor momente agitate, pe baza unui chestionar, evident anonim, le-am solicitat elevilor din clasele a XI-a şi a XII-a de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” să-şi exprime acordul/dezacordul în legătură cu această problemă şi apoi să-şi motiveze alegerea.
Numai că marea surpriză a apărut atunci când am prelucrat răspunsurile elevilor mei. Astfel 2/3 din cei aproximativ 200 de elevi, cu anumite rezerve ce ţineau mai degrabă de forma şi nu de fondul problemei, şi-au exprimat acordul, motivând, printre altele, că uniforma şcolară contribuie la ştergerea unor diferenţe artificiale ce ţin de situaţia materială diferită a elevilor din aceeaşi şcoală. Pe de altă parte, în concordanţă cu colegii lor contestatari de la Şincai, ”adversarii” de la Colegiul Eminescu ai uniformelor şcolare invocau aceleaşi motive: că însăşi ideea de uniformă este anacronică şi absolut nedemocratică, că ea nu e altceva decât o ”zdreanţă” care le anihilează personalitatea, că această ”cârpă” nu este nimic altceva decât expresia emblematică a unei reminiscenţe mentalitare de tip comunist.
Fără putinţă de tăgadă, aşa cum constată orice dascăl şi orice părinte, personalitatea copilului şi a elevului din zilele noastre este extrem de bine conturată şi accentuată. Cu orice ocazie, ea se exprimă fără niciun fel de inhibiţii. E un fapt absolut lăudabil! Precoce fiind, sigur pe sine şi dezinvolt, copilul ori elevul nostru n-are nicio rezervă în a-şi exprima propriile opinii. Numai că, aşa cum e şi normal, ele intră în coliziune unele cu altele: cu cele ale colegilor şi prietenilor ori cu cele ale părinţilor şi profesorilor. Şi atunci cine are dreptate? Câtă vreme opiniile sunt întemeiate, vorba rabinului din Buhuşi, fiecare poate avea adevărul de partea sa. Iar de aici, în mod legitim, oricine se poate întreba cât de întemeiată este opinia acelor elevi care susţin că uniforma şcolară e anacronică ori că portul acesteia este o reminiscenţă de tip comunist.
În această ordine de idei, în mod indiscutabil, trebuie să admitem că adevărul şi legitimitatea multor opinii nu pot fi validate decât de realitate! Or, cum stau de fapt lucrurile în legătură cu opiniile semnalate anterior? Mai întâi, realitatea ne obligă să recunoaştem că defunctul regim comunist, în numele înlăturării oricăror inegalităţi sociale, a generalizat obligativitatea uniformei. Este un fapt şi un adevăr incontestabil. Pe de altă parte, aceeaşi realitate şi alte fapte incontestabile ne obligă să recunoaştem adevărul că, în virtutea unei tradiţii multiseculare, în cele mai prestigioase colegii şi universităţi din Occident, uniforma şcolară este şi astăzi obligatorie. Mai mult, după cum se ştie, în perioada interbelică, cele mai strălucite licee ale României se impuneau în spaţiul ori în conştiinţa publică şi prin uniforma personalizată pe care o purtau elevii. Aşadar, pe baza acestor fapte nu se poate susţine nici că uniforma şcolară ar fi anacronică, nici că ea e un ”produs” de tip comunist, aşa cum afirmau cu tărie contestatarii de la Şincai ori Eminescu.
Şi dacă acesta este adevărul, care-i sămânţa aversiunii elevilor faţă de portul uniformei şcolare? Răspunsurile ni le oferă tot aceeaşi elevi: această atitudine contestatară ţine mai degrabă de specificul vârstei, de nevoia de afirmare şi confirmare a personalităţii adolescentine, de freamătul acestei perioade din viaţa fiecărui tânăr, de nevoia legitimă de a descoperi şi a-şi exprima cât mai plenar propria identitate şi individualitate, de nevoia de a fi ei înşişi etc.
La o privire superficială, este adevărat că, prin standardizare şi uniformizare, uniforma şcolară poate fi percepută ca un obstacol de neocolit care apare în calea satisfacerii acestor nevoi stringente ale adolescenţilor. Numai că, la o examinare mai profundă, vom ajunge să admitem că ea şterge mai degrabă diferenţele neesenţiale şi artificiale ce ţin de poziţia socială ori de situaţia materială diferită a elevilor, fără să aducă atingere calităţilor naturale cu care este înzestrat fiecare tânăr. În mod absolut incontestabil, aptitudinile, talentul, motivaţia învăţării, buna cuviinţă şi politeţea, adică elementele esenţiale ale personalităţii, nu sunt şi nu pot fi anihilate de nici o uniformă. Ba dimpotrivă, prin intermediul ei pot fi puse mai bine în evidenţă aceste virtuţi şi pot fi mobilizate mai eficient resursele intelectuale şi morale ale oricărui tânăr.
În plus, pentru orice elev care se mândreşte cu şcoala în care învaţă, acest simbol vestimentar devine o sursă suplimentară a motivaţiei şi responsabilităţii sale. De ce? Pentru că purtătorul uniformei, internalizând valorile ”încorporate” în simbolul vestimentar specific şcolii sale, din respect faţă de sine, de instituţie şi de valorile trecute, prezente şi viitoare ale acesteia, în mod absolut firesc, îşi va exersa şi dezvolta autocontrolul, devenind mult mai atent la atitudinea şi conduita sa publică, la gesturile, vorbele şi faptele sale. Indiscutabil, într-un asemenea caz, uniforma şcolară poate deveni o frână eficientă şi un factor inhibitor în proliferarea reacţiilor agresive, a impulsurilor deviante, a comportamentului huliganic ori a limbajului obscen ce au inundat tot mai mult strada şi spaţiul comunitar al României postdecembriste. Pe de altă parte, fiecare elev nu poate să nu conştientizeze că simbolul de care vorbim, în mod oarecum paradoxal, îi afirmă incontestabil atât egalitatea cu ceilalţi (intragrupală), cât şi diferenţa (intergrupală) faţă de ei, căci în interiorul instituţiei, uniforma şcolară, ştergând diferenţele neesenţiale dintre elevi, pune în valoare egalitatea acestora, pe când în afara şcolii, aceeaşi uniformă, ca purtătoare a unei indentităţi instituţionale ce accentuează diferenţele de ordin calitativ, exprimate şi prin performanţele şcolare, reliefează caracterul distinctiv şi distins al celui care o poartă. Iar odată cu individualizarea publică a purtătorilor de uniformă este accentuată şi responsabilitatea lor faţă de instituţia pe care o reprezintă această uniformă. Acest fapt este valabil, de pildă, atât în cazul preoţilor ori al poliţiştilor, cât şi în cazul elevilor. De aceea, nici un elev cu adevărat responsabil de propriul său statut n-ar trebui să aibă rezerve, să fie ostil ori să-i fie ruşine de uniforma pe care trebuie să o poarte! De ce l-ar deranja, de pildă, pe un şincaist ori pe un lucacist uniforma? Din cauză că ea l-ar putea responsabiliza mai mult? Şi cui dăunează acest tip de responsabilitate? Societăţii … în niciun caz! Eventual numai acelor tineri capricioşi, răsfăţaţi şi… imaturi. Iar nouă adulţilor, părinţi şi profesori deopotrivă, ne revine datoria de a cultiva, printre altele, şi sentimentul responsabilităţii personale a copiilor şi elevilor noştri. (Ioan ŢIPLEA)
