Am norocul să locuiesc (temporar, nu vă bucuraţi) într-un spaţiu american în care istoria te trage de mânecă. Centrul istoric al Americii, de pe coasta atlantică. Încerc să desluşesc această ţară. Care Americă? Mă întreb precum odată Octavian Paler. A metropolelor, în care te simţi ca în pântecul unui chit, sau a micilor oraşe, care reprezintă, zic unii, adevărata Americă? Vieţuiesc într-un oraş mic, Wilmington, din Delaware, un stat şi el mic. Poate aici este adevărata Americă! Cel puţin pentru mine aşa este.
Deocamdată, reacţiile la cotidian sunt moderate. Nicidecum nu îmbrac forma încântării. Asta şi din pricina unui temperament nordic, mai păduros. Nu mă apuc, însă, nici să desfiinţez miturile americane. Mai ales că preţuiesc mitul. Până în ziua de astăzi, americanii şi-au croit un mit şi din absenţa mitului. De la clopotul din Philadelphia, până la starurile de la Hollywood. Nu mai vorbesc de cântăreţi, mulţi dintre ei de valoare lineară. Totul e unic şi de urmat aici. Uneori le dai dreptate, alteori, te mai aşezi pe gânduri.
E adevărat, este un privilegiu, ai o chimie specială, când atingi mitul cu mâna. Iar de aici încerci să-i desluşeşti înţelesul. Simbolul, dacă vreţi. Am fost şi eu în preajma clopotului din Philadelphia. Căutat şi preţuit ca un clopot al libertăţii. Când m-am apropiat de el, am văzut că are o fisură. O crăpătură vizibilă. Au fost multe încercări de oprire a progresiei ei. Poeta Doina Uricariu, directorul ICR New York, a găsit o interpretare subtilă a acestei greşeli din corpul clopotului. Adică libertăţile nu sunt perfecte. „E bine să ştim că nu ştim totul despre ele. Şi că reprezintă realităţi materiale şi spirituale care tind spre desăvârşire fără să o atingă. Nu controlăm sau cenzurăm libertatea, ci fisura din ea, care poate creşte”, cugeta poeta.
Dacă am bătut atâta drum, merită să vă spun, pe scurt, povestea acestui clopot. Care, pentru americani, este cel mai faimos din lume. Mă gândesc că avem şi noi unul la Alba Iulia, care bate reîntregirea neamului. Cel american a anunţat Declaraţia de Independenţă. Spre surprinderea şi dezamăgirea oamenilor din acea vreme, clopotul s-a crăpat. Zadarnic s-au străduit cetăţenii John Stow şi John Pass să-l repare. După două încercări au fost nevoiţi să renunţe. Aşa că l-au pus în clopotniţa clădirii Adunării provinciale din Pennsylvania. De unde a fost martor, dar şi vestitor al Declaraţiei de Independenţă din 1776. El i-a chemat pe oameni la prima lectură publică a Declaraţiei.
De altfel, clopotul s-a crăpat de mai multe ori. Turnătoria din Londra, unde a fost zămislit în 1752, nu s-a arătat dispusă să-l repare. Aşa că la aniversarea zilei de naştere a lui George Washington, clopotul a crăpat atât de rău încât risca să se rupă în bucăţi. În 1852, după un secol în care a fost vocea libertăţii, este… clasat. Acum se află într-un pavilion din faţa Sălii Independenţei, considerat locul de naştere a naţiunii americane şi a SUA.
A vestit marile evenimente ale tânărului stat. Este subiectul multor legende, unele cu adevărat memorabile. Cu o istorie extrem de palpitantă. Cu multe informaţii contradictorii. Care sporesc farmecul poveştilor. A fost şi simbol itinerant al libertăţii. În 1865, trupul preşedintelui Lincoln a fost depus în Sala Adunării, după asasinarea sa. Doar o mică parte dintre cei care doreau să-şi ia rămas bun au putut să o facă. Coada nu a scăzut niciodată sub cinci kilometri. Sicriul deschis era aşezat lângă clopot, iar cei din pelerinajul de adio puteau să citească inscripţia: “Să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei”.
L-am privit şi eu atârnat de jugul său, făcut din ulm american. Are 940 de kilograme. Mi-a rămas în minte fisura. Clopotul din Philadelphia este un simbol naţional. Este avariat ireparabil. Profesorul Graff spunea că asta face parte din farmecul său aproape mistic. Ca democraţia americană. Este fragil şi imperfect. A fost supus la încercări grele şi a rezistat. Ca America!
