Am simţit parcă mai mult ca oricând o invitaţie apăsată de a ne situa cu toţii alături pentru a rosti laolaltă nevoia acută privind înţelegerea, însuşirea şi protejarea identităţii naţionale. Lăsată să circule ca o sanie însingurată pe întinderi de zăpadă fără sfârşit, unde nimeni nu poartă de grijă altora decât sie însuşi, identitatea naţională era enunţată doar când si când, ca o haină de vreme rea. Părea un subiect lăsat la mâna celor ce vor să fie băgaţi în seamă în lipsă de ceva mai serios. Suna, oricum, ca o trompetă în pustiu, şi asta pentru că megafoanele fixate la răscruce de drumuri, pentru a auzi tot poporul ce se află la ordinea zilei, trimiteau în eter postulatele zilei: suntem fiecare ce ni se întâmplă să fim, noi, doctori la Oxford, voi, Neica Nimeni, oricum nu mai interesează pe nimeni în această lume ce e cu această ţară în care poporul a devenit o populaţie, masă amorfă cu alte cuvinte, să ne lăsaţi în pace cu vorbele de ocară numite naţie, unitate naţională, patriotism şi etc. Ca sintagme la mare preţ, s-au înnădit cuvinte alese precum: M-am săturat de România, Statul unitar român este o ne-realitate, ca să nu mai amintesc de declaraţii drăgăstoase care acreditează la scenă deschisă sentimente patriotice de rang înalt de genul: Mi-e ruşine că m-am născut român.
S-a marcat, ca şi în alţi ani, Ziua Culturii Naţionale. Fiecare cum a crezut de cuviinţă, pe paliere şi cu participări diverse. Consider o izbândă a ideii de românism, de dragoste faţă de ţara unde ne-am născut, ca de Ziua lui Eminescu să ni-l amintim pe el cu toate ale lui şi pornind de la el să răsfoim cu încântare cronici de aur ale scripturilor române, cum a crezut cu cale s-o facă el însuşi, ca pretext de a le prinde pe frunte, celor merituoşi, cununi de lauri binemeritate. La Academia Română, am mers ca de obicei, a fost lume luminată. Cetăţeni de cele mai diferite vârste au ajuns acolo din dor de Eminescu şi din nevoia de a se confirma români prin cum gândesc, prin ce fac, prin felul cum înţeleg să se raporteze la anotimpul de mâine al ţării. E drept, nu i-am văzut acolo pe cei adânc preocupaţi a ne convinge că Eminescu este un cadavru ajuns în debara, de care nu ştim cum să scăpăm, nu cumva să afle vecinii că i-am purta de grijă. Aveau cu siguranţă alte griji. Au fost însă personalităţi pe care nu ne săturăm ascultându-i în apărarea demnităţii naţionale, a românismului ca realitate, în emiterea de semnale de alarmă în acest câmp de forţe unde orice aţipire nedorită poate încuraja la nesfârşit tromba de moarte purtătoare care ţinteşte sus, sus de tot: în fiinţa noastră naţională.
A semănat această reuniune de sub cupola Academiei, ca o reuniune de familie în care au fost aşezate în capul mesei spirite alese, dornice să ne binecuvânteze cu înţelepciunea lor. Au convenit să graviteze în jurul unei teme de prea mare însemnătate s-o poată lăsa pe mâna amatorilor sau, şi mai rău, a răuvoitorilor. Este vorba de identitatea noastră naţională. Au urcat la microfon oficialităţi de rang înalt ca şi spirite alese, cărturari recomandaţi de propria lor atitudine în salvarea valorilor spirituale ale naţiunii. Ne-au spus ce gândesc, au rechemat din memorie ziceri de valoare din frazele unor înaintaşi iluştri, lăsând de înţeles că în faţa altarului se vine cu bogăţia de gând cea mai curată, plină de strălucire. Am auzit din nou vorbindu-se de Eminescu ca despre omul deplin al culturii române. Ne-au fost amintite cuvintele lui Iorga: Drumul spre Eminescu este drumul spre sănătate al poporului român. Domnul Ioan Valentin Vlad a identificat pilonii identităţii naţionale în credinţă şi în cultură, în limba ce-o vorbim. A ţâşnit ca o flacără această vorbă înţeleaptă: cultura e cea care face o naţiune nemuritoare. Şi mai încolo: Un popor, ca şi un copac, ca orice fiinţă, de fapt, nu poate înainta decât pornind din sine însuşi. Preşedintele Klaus Johannis a enunţat România educată ca proiect naţional. Cu trimitere la necesitatea de a prefigura, ministrul Educaţiei s-a remarcat prin insistenţa cu care a ţinut să lege într-un singur buchet de acţiune cultura – educaţia – şcoala. Acad. Eugen Simion definea cultura drept partea noastră de frumos, invitând, totodată, să renunţăm la pedagogia negativităţii. Să desfiinţăm impostura, primitivismul, diletantismul când e vorba de identitatea naţională, îndemna acad. Ioan Aurel Pop. Citând un cleric român, el formula pe această linie: Să-i facem pe copii să înţeleagă de ce nu pot învia decât în pământul patriei! Fermecător în expunerea sa, ca de obicei, acad. Răzvan Theodorescu, care a ales ca temă pentru discursul său românitatea. Acad. Nicolae Breban a glosat în interiorul trinomului independenţă – naţiune – stat de drept. Acad. Al. Zub a recurs la un prelungit discurs consacrat problemei naţionale, inventariind pagini istorice de greutate.
Prin alăturare, comunicările de înaltă clasă pronunţate în ziua de sărbătoare a culturii naţionale compun o strălucită pledoarie pentru tratarea cu seriozitate a ideii naţionale, ca esenţială în raportarea noastră în timp şi spaţiu. Am simţit totul drept o operaţie gândită să ne trezească dorul de a şti bine cine suntem. Şi de a le spune şi altora cu orice ocazie. (Nicolae BUD)
