Maramureşeanul dr. ing. Nicolae Bud, băştinaş din Dăneştii Chioarului, autor a şapte cărţi şi coautor a altor şase, ne redeschide apetitul pentru citirea celei de a opta prin întrebarea: „Mineritul încotro?” Redeschiderea mineritului poate deveni ceva rentabil. Dacă avem resurse financiare, să-l redeschidem cu banii statului. Dacă nu, să acceptăm investitori străini şi autohtoni privaţi şi să generăm locuri de muncă. Acesta este adevăratul aur al societăţii şi singura modalitate de a da cu adevărat şanse generaţiei tinere.
Lecturând cele 441 de pagini şi 12 anexe, structurate în 13 capitole, ne putem da seama că Nicolae Bud s-a documentat în arhive şi biblioteci, punând la dispoziţia celor cu putere de decizie această carte valoroasă pentru viitorul mineritului românesc. Cea mai acceptată definiţie a dezvoltării durabile este ”dezvoltarea care satisface nevoile prezentului, fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare pentru a-şi satisface propriile nevoi”, formulată în 1987 de Comisia Mondială de Mediu şi Dezvoltare, iar Consiliul Internaţional al Mineritului şi al Metalelor a adoptat recent, pentru sectorul produselor minerale, Carta Dezvoltării Durabile. Multe ţări şi comunităţi depind de producţia de substanţe minerale ca sursă de venituri şi ca mijloace de dezvoltare. Utilizarea mineralelor este esenţială pentru viaţa modernă a generaţiilor actuale şi viitoare.
În prezent, cele mai mari cheltuieli pentru explorare le fac companiile canadiene şi australiene. Cel mai mare producător de cupru este Chile, urmat de SUA şi Indonezia. Cele mai multe minereuri de cupru sunt rafinate acolo unde au fost descoperite. Ţări ca Germania, Italia şi Coreea de Sud, care nu fac minerit cuprifer, fac comerţ, importă concentrate pentru utilizarea capacităţilor metalurgice de prelucrare a cuprului. China importă 70% din concentratele de cupru şi le prelucrează în uzine proprii, iar Japonia, 100%, neavând mine de cupru. În multe cazuri, stimulentele pentru investiţiile străine reduc bogăţiile ţării gazdă. Marile corporaţii multinaţionale explorează, extrag, topesc, rafinează şi vând concentrate de metale şi metale pe piaţa mondială. Numeroase unităţi miniere, care exploatează minereuri pentru metalele de bază cupru, plumb, zinc, vând concentratele direct unei uzine metalurgice, integrate adesea pe verticală în aceeaşi companie. Faptul că în România metalurgia neferoasă a fost ruptă de extracţia minieră a reprezentat un factor important al declinului, până la dispariţie, al ambelor ramuri.
Specialistul Nicolae Bud a fost timp de trei legislaturi deputat în Parlamentul României. Strategia de dezvoltare a industriei miniere româneşti în perioada 1948-1989 a însemnat creştere economică pe baza resurselor proprii, în vederea reducerii importurilor. O asemenea opţiune a condus la ocuparea directă a peste 350.000 de persoane şi indirectă a altor 700.000. Liberalizarea preţurilor la intrări, dar mai ales creşterea preţurilor energiei electrice, în paralel cu menţinerea sub controlul statului a preţurilor produselor miniere, în multe cazuri sub preţurile pieţei externe, au condus la importante pierderi de exploatare şi la necesitatea subvenţionării sutelor de unităţi miniere devenite neviabile.
Roşia Montană „este zăcământul cu cele mai mari rezerve de aur şi argint în Europa”. Despre ”Minerit în Maramureş”, Nicolae Bud spune: „Eu cred că reluarea mineritului pentru extragerea metalelor rămâne o oportunitate pentru România şi Maramureş” şi face propuneri privind perimetrele miniere în care se poate relua activitatea.
Ing. Aurel PANTEA