O ştire de presă s-a furişat prin ţară fără a învolbura prea mult partea fericită a lumii noastre apropiate. După multe şi colţuroase discuţii, după un lobby înverşunat al celor de la Gold Corporation, nepotul lui Tudor Vianu, ministrul culturii Vlad Alexandrescu, a tăiat primul nod gordian. A declarat localitatea Roşia Montană sit istoric de importanţă naţională. După atâţia ani – vreo 16 la număr – în care guverne şi preşedinţi s-au încurcat în propriile iţe, iată că se face dimineaţă în problema Roşiei Montane. Îmi aduc aminte cât scandal, câte promisiuni, dar mai ales câţi bani s-au folosit pentru ca aurul moţilor să fie exploatat fără a ţine seama de vestigiile romane din zonă. Dar guvernul nu se opreşte aici. La începutul lunii februarie, când se amintea de prima atestare documentară a celebrelor mine de aur din Apuseni, două ministere şi-au dat mâna – Cultura şi Mediul – pentru a comunica Centrului Patrimoniului Mondial din Paris intenţia de a înscrie Peisajul cultural minier Roşia Montană în lista indicativă a României pentru Patrimoniul Mondial. Cei care au apărat Roşia Montană – mă gândesc la prietenul Mihai Goţiu, care a scris o carte impresionantă pe această temă – se pot socoti victorioşi. Este un gest salvator, dar şi un precedent pentru alte zone din România care au faimă, dar sunt vânate sau date uitării. Ministrul Alexandrescu şi ministreasa Paşca-Palmer au stabilit cele cinci criterii cerute de UNESCO pe care le îndeplineşte Roşia Montană pentru ca aşezarea să fie înscrisă în Patrimoniul Mondial. Durează câţiva ani, e adevărat, dar un pas decisiv a fost făcut. Cinci ministere pun umărul pentru a începe consultări cu comunitatea locală, cu societatea civilă, partea ei activă, pentru a găsi cele mai bune soluţii pentru zonă. La Muzeul Ţăranului Român, în aceste zile, cei doi miniştri s-au întâlnit cu zecile de moţi coborâţi în Bucureşti pentru a le explica strategia în legătură cu Roşia Montană. După ce le-a fost reamintită ideea că Galeriile romane de exploatare a aurului sunt unice în Europa, au expus planul pentru a se îngriji de viitorul oamenilor din zonă. Câţi au mai rămas. Doamne, vă amintiţi de strămutări, de oameni şi cimitire, de alungarea locuitorilor pentru a face loc celor care pofteau aurul moţilor. Specialiştii din ministere se vor duce la Roşia Montană pentru a vedea ce se poate face pentru locuitori. O schemă de dezvoltare durabilă cu fonduri europene şi naţionale. Ceea ce n-a văzut Parisul! Se caută, deci, idei pentru a da sens vieţii oamenilor. Ministerul Mediului şi-a asumat răspunderea pentru păstrarea patrimoniului natural. Se poate gândi şi altfel, Dacă în ultimul sfert de secol am fost obişnuit cu dezamăgirea, pasul Guvernului Cioloş mă face mai optimist. O decizie curajoasă, care ne poate bucura. Am mai scris, dar mă repet şi în acest context. Dacă tot s-a discutat – comunicat – despre salvarea satului maramureşean, mă gândesc că ar putea fi apropiată ideea de cea de la Roşia Montană. Maramureşul – dar şi alte zone ale ţării – ar putea intra sub incidenţa unor legi chiar salvatoare. Scriam de pe alte meleaguri ale lumii cum se poate construi, cu multă acribie, vechiul. Noi avem la îndemână o avere care poate primi vocaţia duratei. Haideţi să încercăm! M-am obişnuit cu gândul că este riscant să lauzi demnitarii trecători prin funcţii. Dar nici uzurparea din senin şi după ureche nu arată bine. Faptul că se face dimineaţă la Roşia Montană mă luminează. Cel puţin pe partea aceasta a Munţilor Apuseni. După atâta frig şi ceaţă, iată că se arată dimineaţa într-o şmecherie de zile mari. Pe ce lume am (au) trăit până acum? Dă, Doamne, să fie spre bine!
