Situaţia din sportul românesc este critică şi susţinerea activităţilor sportive de către stat este o chestiune controversată. Industria de divertisment sportiv este în mare parte falimentară, prea puţine fiind cluburile şi echipele profesioniste care se autosusţin. Iar finanţările de la bugetul public sînt fraudate de cluburile private – semn că politica de finanţare trebuie schimbată.
Bugetele judeţene şi cele locale alocă fonduri importante pentru fotbal, rugby, handbal, volei etc., fără să verifice unde ajung sumele de bani şi dacă asociaţiile sportive private beneficiare depun bilanţ la fisc! Este o gravă deficienţă a autorităţilor! Statul ar trebui să susţină doar acţiunile sportive curate, iar cluburile care funcţionează la negru să fie total neglijate de programele publice de finanţare nerambursabilă!
Avem nevoie de sport, însă statul ar trebui să finanţeze în primul rînd sportul pentru toţi. Se întîmplă pe dos, deoarece avem o exagerată foame de glorie şi de rezultate sportive. Sportul este o industrie de divertisment, care ne face să simţim adrenalina curgînd prin sînge. Sportul are totuşi şi o anumită valoare culturală, ne dă încredere în capacitatea de a ne depăşi. Sportul ne oferă pasiune, loialitate cu echipa „noastră” şi ne angajează ca cetăţeni. Dar mai presus de acestea, sportul ar trebui să însemne mişcare şi sănătate pentru cei care îl practică.
Sportul este un joc ce activează fizicul omului şi forţele sale generatoare. Cel ce deţine mingea cu talent şi dă gol, acela trece dincolo de coaja lucrurilor şi capătă aură de mit, devine simbol în ritualul jocului. Criza sportului este generată de criza economică, dar mai ales de criza valorilor. Educaţia fizică din şcoli ar trebui tratată ca o prioritate – nu putem cere performanţă sportivă de la un popor needucat fizic. La noi, copiii subnutriţi devin sportivi pentru a primi raţia de ciocolată şi vitamine!
Fotbalul este sportul cel mai iubit şi cel mai uşor de practicat. Copiii mai întîi visează să fie fotbalişti. Pe plan mondial, fotbalul a devenit o hiperindustrie de divertisment, căderea căreia ar duce la scăderea bursei şi a produsului intern brut. Cluburile româneşti de fotbal s-au dezvoltat foarte mult, dar aici vorbim deja de afaceri. Jucătorii nu mai sînt sportivi, ci salariaţi să dea spectacole de fotbal. Miza este golul, jucătorii îşi sacrifică sănătatea şi chiar viaţa, precum gladiatorii sclavi în antichitate.
Echipele au nevoie de bani pentru a participa la competiţii. Valoarea educativă a sportului este umbrită de dorinţa de a cîştiga cu orice preţ. Presiunea mare pusă pe jucători îi duce la dopaj cu amfetamine şi alte neurostimulatoare. Medaliile ascund sînge, oase rupte şi persoane cu handicap pe viaţă. Este faţa urîtă a sportului!
Societatea şi oamenii au nevoie de sport, natura umană este legată de joc. Antrenamentele fizice au efect benefic asupra trupului, îi menţin vigoarea, dar şi asupra spiritului. Prin sport, omul socializează cu semenii, se distrează (jocul nu trebuie să aibă scop material) şi îşi stimulează emoţiile. Sportul pentru tineri înseamnă un exerciţiu de autocunoaştere şi pregătire pentru viaţă.
Sportul profesionist se află în faliment, fraudele şi evaziunea fiscală cu banii publici sînt notorii (la DNA), înşelăciunea şi infaturarea domină, semn clar pentru politicieni că trebuie să pună accentul pe sportul de masă, pe susţinerea educaţiei fizice. Copiii care azi fac mişcare vor deveni buni contribuabili la bugetul de stat pentru sportul de masă, din care nu mai mult de un sfert ar trebui alocaţi pentru sporturile profesioniste. Nu invers!
