Cu ochii şi sufletul, prin Maramureş

0
959

Recent, am însoţit o familie din Pisa-Italia într-o călătorie prin Maramureş. Străbătând peste 400 de km, ne-am oprit la Muzeul de Artă şi la cel de Mineralogie din Baia Mare, cu splendorile lor. Am vizitat Complexul muzeal de la Şişeşti: biserica în care îşi doarme somnul de veci Vasile Lucaciu; ruinele şi absida vechiului altar de piatră al bisericii din sec. al XI-lea; o sală de clasă a şcolii confesionale în limba română, cu bănci, tăbliţe şi stil, călimări şi peniţe, manuale vechi de citire şi aritmetică, socotitoare cu bile.
Privirea ne-a fost furată apoi de armonia şi svelteţea turlelor bisericilor de lemn, monumente UNESCO, de la Şurdeşti, Plopiş, Budeşti, Bârsana, Rozavlea, Şieu, Cuhea-Bogdan-Vodă şi Săpânţa-Peri, cu turla înaltă de 75 m. Facem un popas la cea mai veche biserică de lemn din România, Ieud Deal – 1364, ctitorie a Voievodului Balc, cu o arhitectură specifică stilului maramureşean, având o pictură interioară de la 1782. O menţiune de interes naţional este faptul că în podul acestei biserici, într-o ladă de lemn, s-au descoperit, în 1921, cărţi de cult, printre care cel mai vechi codice religios, cunoscut sub numele de ”Codicele de la Ieud”, scris de mână de către călugări, în anii 1391-1392, cea mai veche scriere în limba română, document păstrat la Academia Română, iar partea de început a acestui monument de limbă strămoşească se află în Biserica nouă din Ieud. ”Leagănul” Limbii Române se află la Ieud, în Maramureş, şi, mai apoi, la Mănăstirea Peri din dreapta Tisei (azi în Ucraina).
surdesti-18Fiecare loc pomenit îşi spune ”povestea”, conturând continuitatea vieţuirii dacilor liberi şi a urmaşilor lor prin vreme şi vremuri. Am admirat cultul pentru lemn, arhitectura caselor acoperite cu draniţă, prispele cu stâlpi, acareturile funcţionale şi, mai ales, porţile sculptate, având semne simbolice arhaice, despre viaţă şi moarte. Ne-a atras atenţia şi infuzia ”modernismului”, după model occidental, alterând specificul ”satului primordial universal”, cum îl numea etnologul japonez Miya Kosei. Furaţi am fost şi de unduirea variată a peisajului verde, de ingeniozitatea depozitării fânului în construcţii glisante, de minunăţia simplă şi utilitatea vâltorilor (strămoaşa maşinii de spălat), de noile troiţe de lemn la intrarea în localităţi, semn al satului creştin, de îmbinările unice ale ”cheii dracului ” şi a ”fuselor cu ţurgălăi”, a pecetarelor, a lanţurilor dintr-un singur lemn, măiestrit sculptate de meşterii populari Pătru Pop din Breb şi Toader Bârsan din Bârsana. Am intrat în vorbă, fiind plăcut surprinşi de firea prietenoasă, deschisă a femeilor şi de înţelepciunea bătrânilor. Ne-am mirat de ornamentarea odăilor, de frumuseţea costumelor de sărbătoare, mai ales ale „coconilor”, ţesute în război şi ornate manual, îmbrăcăminte ce dă nobleţe purtătorilor. Am admirat mo­tivele geometrice ale covoarelor vopsite în culori vegetale ale Mariei Pop din Deseşti, precum şi cultul ei pentru valorificarea proprietăţii plantelor din arealul Munţilor Gutâi, pentru ceaiuri şi extracte naturale. Aş fi dorit să-i abat pe turişti şi spre Valea Stejarului, la renumitul meşter popular Pătru Godja zis ”Moş Pupăză”, dar prietenul nostru hâtru şi înţelept plecase deja în călătoria fără întoarcere!
E încă vară, sezon de concedii, de vacanţă, propice pentru turism. Sutele de pensiuni şi hoteluri din Maramureşul Voievodal sunt suprasolicitate. La acest aflux a contribuit modernizarea drumurilor Baia Sprie – Bârsana şi Satu Mare – Negreşti-Oaş – Sighetu Marmaţiei. Cu regretul că şoseaua prin Borşa – Pasul Prislop e necirculabilă!
Punctul culminant al peri­plului nostru prin Maramureş l-a constituit parcurge­rea traseului de o zi cu ”Mocăniţa”, pe Valea Vaserului. Per­fect conduşi de indicatoarele rutiere, ajunşi în Gara CFF Vişeu de Sus, suntem dirijaţi prompt spre parcarea auto, spre casa de bilete, însoţiţi la locurile din vagoanele trenului. În aglomeraţia turiştilor români şi străini, eşti surprins plăcut de promptitudinea organizatorilor cu caschetă şi ecuson! Totul e dirijat de o femeie tânără: Ioana COMAN, împreună cu soţul ei, Andreas KARLSTETTER, un german din Bavaria, îndrăgostit de Vişeu de Sus. Ei se ocupă din 2008 de tot ce înseamnă activitate turistică legal organizată pe Valea Vaserului, cu Mocăniţa, pe calea ferată îngustă. Totul e gândit în beneficiul turistului. Ioana Coman, absolventă a unui masterat în managementul turistic, con­versând în mai multe limbi străine, îşi valorifică cunoştinţele pentru a face din turismul cu ”Mocăniţa” pe Vaser un brand. Conduce un colectiv de 30 de persoane.
macanita3Locomotivele cu aburi, construite la Reşiţa, azi o raritate, circulă pe cel mai îngust ecartament de cale ferată din Europa (760 mm), utilă atât pentru transport economic de lemn, cât şi pentru turism. ”Mocăniţa” străbate, cu 30 km/h, traseul între Vişeu de Sus şi Staţia Paltin, şerpuind de-a lungul văii de munte cu apă şi aer curat, străjuită de pădurea deasă, de stâncile copleşitoare, de cerul albastru, pigmentat ici-colo cu pepiniere şi puncte de exploatare forestieră, într-un peisaj ce îţi creează o stare de beatitudine. Te trezeşte din visare şuieratul locomotivei cu aburi, zgomotul sacadat al roţilor pe şine, fumul emanat de locomotivă. Asculţi relatări secvenţiale cu scene din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Se disting încă urmele unor fortificaţii şi ale depozitelor de muniţii săpate în stâncă. Aici s-au produs crâncene bătălii între beligeranţi. În cimitire, în fraternitate eternă, dorm combatanţi germani, italieni şi ruşi. Asculţi relatări despre umanism, despre fraternizarea inamicilor germani şi ruşi pentru îngroparea creştinească a morţilor; despre ”Stânca Soldatului”, un stei de pe care un soldat neamţ, condamnat, trebuia să se arunce în hău, fiind absolvit de la moarte dacă reuşea să doboare, tăind doar cu baioneta, un brad falnic, pe durata unei zile. A reuşit! Emoţionant şi pilduitor e faptul că, în anul 1987, acel soldat, acum cu părul albit, a revenit pe aceste locuri, împreună cu familia, comandând un drum special cu Mocăniţa, arătându-le locurile şi rememorând evenimentul, atenţionându-i că, datorită voinţei lui de a trăi, ei, ca urmaşi ai lui, există. Se spune că au curs multe lacrimi! Lacrimile ţin locul cuvintelor pe care nu le putem rosti. Memoria e martorul şi coloana vertebrală a minţii lucide!

????????????????????????????????????

Ajungem, după două ore, la Staţia Paltin. De aici, în amonte, se circulă cu trenuleţul forestier, iar cu drezina, doar aventuroşii. La Paltin te surprinde amenajarea rustică a locului: spaţii pentru servirea mesei, locuri de relaxare, grup social curat şi dotat, pază discretă. Masa de prânz, în condiţii igienice. Admiri împrejurimile, faci mişcare pe poteci, îţi răcoreşti obrajii în apa rece a Vaserului, eşti antrenat în ritmul tropotitei maramureşene, împreună cu un grup de dansatori în costume populare. Îţi imortalizezi clipa cu ei sau cu o mireasă apărută ad-hoc. Urma peste o zi un concert clasic şi altul rock, până după miezul-nopţii.
Impresii? Multe şi diverse, precum mozaicul turiştilor. Surprinzător: doi tineri elveţieni au lăsat motocicletele în Vişeu, incluzând în periplul lor turistic traseul cu Mocăniţa, în drumul spre Transfăgărăşan. Mi-au mărturisit că se simt minunat, mai ales că ”peisajul pe Vaser e elveţian, dar mai sălbatic”.
„E aproape ireal”, spune prietenul italian Piero şi soţia sa, Ana. ”Aici vedem că se taie copaci viguroşi, dar am văzut şi câteva pepiniere de puieţi pentru replantare, semn că se pun alţi copaci în loc”, remarcă un constănţean. ”Oamenii sunt calmi, ospitalieri, curaţi la suflet, cu credinţă în Dumnezeu”, zice un timişorean. ”Unicul lucru care ţi se răpeşte aici e inima ta” mărturiseşte Christian Lichtenberg din Germania.
Ioana Coman Karlstetter, căreia salariaţii îi spun ”şefa”, e prezentă din zori în noapte, cu laptopul pe un suport, cu mobilul la ureche, afară, între oameni, atentă la toate, ca Mocăniţa să meargă ceas! Îmi spune că abia are timp pentru un pahar cu apă şi că o străfulgeră dorul pentru fetiţa sa de opt luni, rămasă în grija bunicii, Ioana. ”E o muncă asiduă să atragi turiştii, dar e o artă să-i faci să revină!”, ne spune doamna Ioana.

Vasile LESCHIAN

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.