La ce bun o revistă, cu reşedinţa în sat, în vremea Internetului? Întrebarea o pun fiindcă ştiu că pluteşte în aer. Mai ales, locuieşte pe site-ul memoriei celor care cântă prohodul literei tipărite. Cei care am pornit la drum în alcătuirea acestui jurnal credem că lumina cărţii nu se va stinge. Ea poate sta confortabil alături de spaţiul virtual. Deocamdată, litera tipărită este mult mai sigură pentru a deveni tezaur de durată.
Dorim să ne întoarcem în timp, să desluşim, cât este posibil, în topografia satului, locuri în care mocneşte înţelesul mitologic. Fabulosul care a întreţinul sporul spiritual al satului. Cum ar fi Tăul fără fund, de După Piatră, ori enigma literelor de la Pietrele Corbului. Există mistere ale satului care pot fi observate cel mai bine în copilărie. Când ai răbdare cu lumea şi ea cu tine. Atunci când poţi vorbi o limbă păsărească, precum făceam cu Andrei Făt şi toate porţile sunt deschise spre cer. Deci nu trebuie să facem eforturi pentru apropierea timpului imaginar. El este în noi.
Să ne folosim de privirea rotitoare peste lume, cu care putem trezi aţipirea timpului trecut. Nu vom scăpa din vedere imaginea blagiană: „Vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor”.
În Maramureş, toate acestea sunt în inima satului. În jurul lor gravitează viaţa şi moartea. Şi nu se strămută aşa de uşor după vrerea vânturilor moderne. Axa lumii din sat ne poate fi de ajutor pentru a limpezi simboluri, pentru a rescrie cronica timpului. În aceste vremuri, satul nu se poate păstra feciorelnic, ci are mişcarea lui, după alte puncte cardinale. Nu dorim ca revista să aibă tonul unor încântări, mai ales că apare într-o „epocă de tragice răspântii”. Vom răspunde la o întrebare esenţială: Ce a ţinut satul laolaltă? Nu-i vom uita nici pe cei care au lăsat crestături pe carâmbul vremii. Înaintaşi care au ţinut satul în viaţă. De la constructori de case, la proprietari de livezi, de la dascăli luminători, la preoţi dăruiţi obştei. La cei care s-au rezemat de cântec şi cuvânt. Deoarece satul rămâne un rezervor de inteligenţă.
Ne vom apropia de cei care au dus faima aşezării pe unde i-a purtat soarta. Ca învingători, dar poate şi învinşi. Credem că încă nu a scăzut conştiinţa colectivă a fiilor satului. Mai au ideea rădăcinilor. Supremul îndemn al celor în vârstă către cei tineri – Nu uitaţi de unde aţi plecat – mai rămâne far. Nu pentru a provoca o nostalgie, de aceea spunem că nu trebuie să ne lăsăm răpuşi de teorii sceptice.
Satul nu dispare, ci se transformă. Cei care au rânduit viaţa în sat se mută, pe cale naturală, în preajma bisericii. Ne vom interesa ce zestre au lăsat cei duşi celor care sunt, ori devin. Nu uităm a spune că alcătuitorii revistei au rădăcini adânci în vatra satului. Vom ilustra şi activitatea autorităţilor locale, pe care le dorim aproape în acest demers.
Cronica satului Deseşti este o adresă. Ea va cuprinde ceea ce se petrece în comună, în Maramureş, în România, în Europa. În Lume, dacă vreţi! Cu referire la ideea de sat. Nu uităm a spune că această publicaţie o dorim, cu fiecare număr, asumată de oamenii satului. Titlul se vrea şi o reverenţă pentru dascălul Vasile Fodoruţ, autorul primei variante, în stil propriu, a cronicii satului.
Dorim o revistă pentru înţelegerea vieţii satului. O revistă de înălţare a sufletului românesc din această parte de lume. O revistă caldă, simplă şi iubitoare de adevăr. Senină, liberă de orice înrămare politică, de orice spirit de grup, pentru a dărui cititorilor realităţi într-o aleasă limbă românească. O revistă cerută de vuietul vremii.
Am plecat la drum având la îndemână evenimente mai recente, care au făcut Deseştiul cunoscut până departe: Serile de poezie “Nichita Stănescu” şi Tabăra Internaţională de Artă şi Solidaritate. Pretexte la care au răspuns în primul număr nume de rezonanţă ale culturii româneşti, în special cei care au privit lumea din zarea Deseştiului.
Noi am pornit la drum. Să dăruim! Fie într-un ceas bun, pentru urme apăsate în cronica timpului!
