Sunt 15 ani de cînd Corala ARMONIA, întîmpinând cum se cuvine Naşterea Mântuitorului, mergea cu colinda la Înaltpreasfinţitul Justinian Chira, arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului. După ce a colindat prin marile Catedrale ale României – Catedrala Patriarhiei Române, Catedrala Mitropoliei Ardealului, Catedrala Mitropoliei Clujului, Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia şi multe alte lăcaşuri, Corala ARMONIA bătea în seara de Ajun la uşa arhiepiscopului Maramureşului şi Sătmarului, Înaltpreasfinţitul Iustinian Chira.
Pentru a-i aduce în dar colindele sfinte.
„Mi-aţi îmbogăţit viaţa cu colindele şi cărţile dăruite. Vă mulţumesc şi vă binecuvântez”.
Întâlnirea cu Înaltpreasfinţitul se prelungea, de fiecare dată, mult, spre bucuria noastră, de pe masă nelipsind cozonacul, colacii şi vinul. Iar sentimentul că stai aproape de acest sfânt este unul plin de încărcătură spirituală.
De fiecare dată, o lecţie de viaţă şi credinţă. A unui om care, la 95 de ani, cu o excepţională experienţă de viaţă duhovnicească, şi cu o luciditate de invidiat, înţelege mai bine decât oricine cât de preţioasă este viaţa şi cât de grea este despărţirea de lumea aceasta. Dar încredinţat că viaţa de dincolo este o certitudine, că, dupã, urmeazã un strãlucitor rãsãrit de soare, urmeazã o nouã zi, o nouã viaþã.
Întâlnirile cu Înaltpreasfinţitul se transformau, ce greu e să vorbeşti la trecut, în ore despre dragostea pentru părinţi, despre porunca cea dintâi, care este iubirea, fiindcă în ea sunt incluse toate celelalte porunci. Despre frumuseţea omului şi ispitele vieţii.
În cuvinte simple şi cu istorioare cu tâlc, Înaltpreasfinţitul te făcea să înţelegi că viaţa fără credinţă nu înseamnă nimic.
Bucuria aceasta nu va mai fi. Veritabilul voievod, venit din alte vremuri, grele dar frumoase, un reprezentant al unei lumi inefabile, cum îi spunea, atunci când împlinea 90 de ani, mitropolitul Clujului, a trecut dincolo de viaţa pãmânteanã.
Dar cine poate uita întâlnirile cu arhiepiscopul Justinian? Bucuria şi dragostea cu care vorbea despre viaţă şi veşnicie, credinţă şi iubire, despre om, ca cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu.
„Eu privesc lucrurile în lumina veşniciei. Văd că dăm atâta importanţă la lucrurile mărunte, şi uităm că noi în timp şi spaţiu suntem nimic. Trăim câteva zeci de ani şi facem atâta caz, în loc să ne trăim clipa frumos, să ne trăim ziua frumos, să ne trăim anul frumos, că Dumnezeu ne-a înzestrat ca cea mai extraordinară creatură din Universul infinit…”
Fie-i memoria binecuvântată! Golul pe care-l lasă nu va putea fi umplut! (V.P.)
Aproape un secol de viaţă (în 28 mai 2015, a împlinit 94 de ani). 74 de ani trăţi întru credinţă. 44 de ani de episcopat. Un om sfânt, care, în vremuri grele, a ştiut să ţină aprinsă flacăra credinţei şi să ardă odată cu ea. Simplu, dar spectaculos în tot ceea ce spune. Cu sinceritate.
L-am vizitat în preajma Sfintelor Sărbători de Paşti, 2015, la reşedinţa sa din Baia Mare împreună cu Alexandru Nicolici. Pentru a ne spune câteva cuvinte despre Corala ARMONIA, care, de 15 ani încoace, adică de la înfiinţare, l-a colindat la fiecare Crăciun.
Am asistat, întrerupându-l din când în când cu câte o întrebare, la o extraordinară lecţie de viaţă şi credinţă. A unui om care, la 94 de ani, cu o excepţională experienţă de viaţă duhovnicească, şi cu o minte vie, înţelege mai bine decât oricine cât de necesară este credinţa pentru viaţa omului.
A fost mai bine de o oră, o lecţie despre porunca cea dintâi, care este iubirea, fiindcă în ea sunt incluse toate celelalte porunci. Despre frumuseţea omului şi ispitele vieţii.
În cuvinte simple şi cu istorioare cu tâlc, Înaltpreasfinţitul te face să înţelegi că viaţa fără credinţă nu înseamnă nimic. Iată secvenţe din acest dialog.
– Vă mulţumim că ne-aţi primit să vorbim despre Corala ARMONIA şi că aveţi disponibilitatea de a răspunde la câteva întrebări.
– Eu vă mulţumesc că mă încântaţi cu cântecele voastre. Îmi place să vorbesc lui Dumnezeu despre voi şi să vă vorbesc vouă despre Dumnezeu. Vă binecuvântez pe toţi.
– Dacă vorbim despre ARMONIA şi despre cântecele ei, v-aş întreba: Vă place muzica?
– Deosebit. Eu am scris foarte multe despre muzică. Muzica este o creaţie cerească. În Paradis se cântă, în toate sferele infinitului e muzică, tot Universul vibrează de muzică. Este o muzică pe care n-o percepem cu urechea, dar tot Universul e marcat de muzică. Cu muzică a început Naşterea lui Iisus, cu muzică se încheie totul. Muzica este limba îngerilor. Indiferent ce naţie eşti înţelegi muzica. Pentru că muzica are un limbaj universal. Pe Adam Îngerii l-au învăţat să cânte. Toată creatura cântă. Cântă soarele şi luna, cântă stelele şi lumina. Întreg spaţiul răsună de o armonie sfântă. Pentru că în univers nu domneşte haosul, ci ordinea şi disciplina. Toate, cerul şi pământul, când ascultă de legile date de Creatorul lor, formează în spaţiu o desăvârşită simfonie. Muzica înnobilează viaţa omului.
– Şi dacă muzica înnobilează viaţa omului, la 94 de ani, ce vedeţi uitându-vă în urmă şi ce se întrevede privind înainte.
– În urmă văd o lume însemnată. În mileniul I a fost Teza. În mileniul II – Antiteza, lupta împotriva Tezei, iar în mileniul III – Sinteza. Viaţa mea este o viaţă plină. Pentru că 94 de ani, de cum m-am născut şi până astăzi am fost tot în servici. 20 de ani am trăit la ţară. Şi de acolo mi-a rămas un crâmpei de poezie: M-am născut într-un bordei,/ învelit cu paie,/ doinitor mi-a fost un tei,/ leagăn o copaie./ Mama mă lua cu ea,/ când pleca la muncă,/ ba la grâu când secera,/ ba la fân pe luncă./ M-am născut într-un bordei…
– Sunt versurile lui Vasile Militaru.
– Da. Aşa că au fost două lumi cu totul diferite în viaţa mea. Eu sunt un fel de “arătare” între lumea ţărănească şi lumea intelectuală. Fac parte din amândouă. Mi-am făcut datoria şi n-am făcut rabat de la nimic. Am lucrat întotdeauna corect. Iar dacă mor acum, sunt împăcat că mi-am făcut datoria. Nu doar că am scris câteva lucruri, dar mi-am dorit să creez o lume în armonie. Am trăit între cele două războaie mondiale, apoi sub ocupaţia maghiară, apoi sub regimul comunist, după ‘89 am început o eră nouă. Dar e abia la început. Omenirea nu-şi găseşte drumul, de aia e atâta zbucium, popoarele îşi caută calea. Şi foarte greu vor găsi calea corectă. Încă omenirea nu-şi găseşte echilibrul.
– Îl va găsi?
– E greu de răspuns. Mileniul trei e un mileniu cu mari încercări. Cu el începe o nouă realitate pe glob. Încă societatea bîjbîie, nu găseşte calea de urmat…
– Ne aducem aminte când a plecat ARMONIA în China şi am venit la Înaltpreasfinţia Voastră să primim binecuvântarea. Şi ne-aţi încurajat, spunându-ne să nu ne fie frică de zbor, că pericolul vine de pe pământ nu din aer. Şi n-am intrat bine în Ungaria şi am fost acroşaţi de o maşină care ne-a oprit drumul. Dar toate s-au aşezat în favoarea noastră.
-Poftim! Vreau să spun o vorbă cu care poate unii nu sunt de acord. Dar eu cred în minunile pe care le face Dumnezeu. Nu ne dăm seama de multe ori cum ne apără. Am dovezi multe în care intervine o forţă supremă şi rezolvă lucrurile. De 44 de ani de când sunt episcop, am văzut atâtea şi atâtea miracole. Dar trecem prin viaţă şi nu observăm. Mereu spunem: s-a întâmplat! Dar nimic nu e întâmplător pe lumea asta.
– Împliniţi în curînd 94 de ani. Ani plini de lucruri durabile. În toţi aceşti ani, i-aţi cerut ceva lui Dumnezeu?
– Da, dar n-am cerut niciodată ceva pentru mine sau lucruri imposibile. Întotdeauna când i-am cerut ceva am spus: Facă-se, Doamne, voia Ta! N-am făcut din rugăciune instrument de afaceri personale, sau de a pedepsi pe cineva. Niciodată! Rugăciunea mea şi tot ce am cerut eu am cerut din inimă şi către inima lui Dumnezeu. Şi toate rugăciunile mele au fost primite. Că n-am cerut absurdităţi.
– Când am stat odată de vorbă, povestind despre bunătatea omului, îmi spuneaţi că nu sunteţi mai bun decât ceilalţi oameni. Cum ar trebui să fie oamenii?
– În primul rând e de mare importanţă cunoaşterea. Ignoranţa e cauza tuturor necazurilor. Din prostie, oamenii fac războaie, fac toate relele. Ignoranţa trebuie combătută. Cultura trebuie dezvoltată. Un om cu orizont nu e în stare să facă lucruri de care ţi-e ruşine. La ora actuală trebuie să fim cu răbdare, cu mare răbdare. Că toate se vor aranja. Dar cu timpul. Încă are cuvântul mileniul trei. În acest mileniu sau vor fi mari prăbuşiri, sau mari piscuri de ştiinţă şi cultură.
– Joacă credinţa un rol în acest sens?
– Capital. Un om lipsit de credinţă nu poate să realizeze nimic. Ce înseamnă necredinţa? Este lipsa de cunoaştere. Cuvintele sunt doar crâmpeie, frânturi ce ca un ecou răzbat în afară din adânc, dincolo, dintr-o lume vastă, un univers întreg ce se află în fiecare din noi. Ce poate reda în afară poetul din poezia ce se află în el? Ce poate nota compozitorul din armoniile ce inima lui, sufletul, urechea lui le aude neîncetat.
– Credeţi că între ştiinţă şi religie există conflict?
– Toate au o cauză, nimic nu este la întâmplare. Totul este cu rost, cu raţiune, este Dumnezeu, care conduce şi care a creat Universul. Acolo va ajunge omul de ştiinţă. Religie nu înseamnă neapărat că posteşti sau că zici o rugăciune. Religie înseamnă LUMINĂ, LUMINĂ, LUMINĂ. Pentru că are o bază. Or, neavând o bază eşti pierdut. Pe ce te poţi tu răzima? Această teribilă lume a necuprinsului este o absurditate? Nu, este o creaţie a unei puteri supreme, eterne. Iar ştiinţa şi credinţa se vor împăca sută la sută. Se vor mai întâmpla conflicte grave, nu între ştiinţă şi religie, ci între prostie şi ignoranţă. Pentru că ştiinţa adevărată e religioasă. Teologia adevărată este ştiinţifică. Ştiinţa şi credinţa nu sunt una împotriva celeilalte.
– Şi dacă tot vorbeam despre Univers, acceptăm că şi viaţa este veşnică?
– Cel dintâi. Aş putea eu să simt bucuriile vieţii dacă aş şti că totul se termină într-o grămadă de gunoi? Ar înnebuni toţi oamenii dacă ar şti că totul se termină la un moment dat. Dar toţi trăim cu speranţa, cei mai mulţi cu credinţa, că viaţa nu se termină cu moartea, că urmează eternitatea vieţii. Pentru că Iisus n-a venit să ne mântuiască de greutăţile vieţii, ci să ne transfigureze viaţa, să devenim nişte Dumnezei. Fiecare om este un Dumnezeu. Hristos s-a făcut om ca pe om să-l facă Dumnezeu. Este o legătură perfectă. Noi suntem o minune a lui Dumnezeu. Suntem un miracol. Sentimentele sunt date de Dumnezeu, voinţa este dată de Dumnezeu. Eu privesc lucrurile în lumina veşniciei. Văd că dăm atâta importanţă la lucrurile mărunte, şi uităm că noi în timp şi spaţiu suntem nimic. Trăim câteva zeci de ani şi facem atâta caz, în loc să ne trăim clipa frumos, să ne trăim ziua frumos, să ne trăim anul frumos, că Dumnezeu ne-a înzestrat ca cea mai extraordinară creatură din Universul infinit…
– Care sunt cuvintele pe care le rostiţi cel mai des?
– O rugăciune.
– Şi care este rugăciunea de suflet?
– Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte! Asta-i rugăciunea Inimii. Iisuse, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! A doua rugăciune este Tatăl nostru. La Hristos au venit apostolii, spune evanghelistul Matei, şi i-au cerut: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm. Aşa cum Ioan Botezătorul îi învaţă pe ucenicii lui, învaţă-ne şi Tu să ne rugăm. Şi Mântuitorul le-a răspuns: Voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, care eşti în ceruri… Toate celelalte rugăciuni sunt făcute de prooroci şi de oameni. Rugăciunea Tatăl nostru este creaţia directă a lui Hristos. Tatăl nostru, care eşti în ceruri… Facem o mărturisire de credinţă faţă de Tatăl cel din ceruri. Apoi, vine Crezul. Cred într-unul Domn Iisus Hristos… Pentru că la vîrsta de 94 de ani am aprofundat cu atenţie problema lui Hristos. Totul dovedeşte că Hristos este fiul lui Dumnezeu. Ultima lui lucrare este Învierea şi Învierea este argumentul că noi, cei ce suntem în trup de lut, la încheierea marelui ciclu universal vom învia nu numai cu sufletul. Trupul acesta se va ridica din morminte şi se va împreuna cu sufletul şi vor merge în împărăţia lui Dumnezeu. Lumină, lumină, lumină! Infinită lumină, asta e împărăţia lui Dumnezeu.
– Cum veţi sărbători 94 de ani?
– O mie de ani, zice Scriptura, e ca o zi care a trecut. Aşa că viaţa mea în lumina eternităţii e zero. Am 94 de ani. O vârstă cu totul neobişnuită. Unii poate cred că a fost o orânduială, că am fost cumpătat… Nu cred. Mi s-au dat 94 de ani pentru că am avut un scop, o datorie. Dacă Justinian ar fi dispărut la 60 de ani, cum a dispărut tata, pur şi simplu realizările ar fi fost mai puţine.
– Care este cea mai mare realizare?
– Că mi-am făcut datoria. Asta-i spus vag. Mi-am făcut datoria pe care am avut-o de la naştere. M-am născut, în Duminica Mare, după Rusalii, asta mi-o spunea mama insistent. Când m-am născut, se auzeau clopotele din toate satele din jurul Plopişului cum cântau. Moaşa care a asistat la naştere a luat pruncul de un picior, adică pe mine, şi i-a spus mamei: nepoată, ai născut un fecior, acesta va ajunge om mare! Maica râdea tot timpul cât am stat acasă, ce om mare eram, cu cioareci şi opinci! Şi un reporter, acum câţiva ani, m-a întrebat, pornind de la spusele moaşei: cât de mare aţi ajuns? Şi i-am răspuns: de 1,75 metri. Cei care se cred mari, se cred din neputinţă. Poţi să ai zece doctorate, dar mai trebuie să ai şi minte şi tuturor celor care ajung la putere le lipseşte mintea. Dacă greşesc. Dacă nu greşesc, atunci înseamnă că au minte bună.
– Mulţumim din suflet pentru această oră petrecută împreună.
– Mulţumim lui Dumnezeu cu toţii! Vă mulţumesc de vizită, mi-aţi făcut mare plăcere. Când am o vizită mă bucur foarte mult. O vizită pentru mine e mare lucru. Eu când mă întîlnesc cu oamenii am impresia şi credinţa că m-am întâlnit cu Dumnezeu. Fiecare om este chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a luat model animalele, modelul a fost însuşi creatorul. Ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui. Chipul îl avem de la Dumnezeu, asemănarea o obţinem prin credinţă, prin fapte. Şi credinciosul şi necredinciosul au chipul lui Dumnezeu. Dar trebuie să ajungi şi la asemănare cu Dumnezeu. E nevoie de fapte, credinţă, speranţă milostenie. Credinţa fără fapte este moartă, zice scriptura. Hristos spune, în Evanghelistul Matei, uitaţi-vă la mine, că sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi avea odihna sufletelor voastre. El ne cheamă să luăm model din viaţa lui. La dreapta judecată nimeni nu va putea zice că n-am ştiut. Nu există om pe glob care să nu ştie cine este Hristos. Şi eu am avut tinereţe, ca toţi tinerii, viaţă de om, ca toţi oamenii, dar am avut un moment când am spus: stop cu tinereţea. Asta s-a întâmplat când am fost ales şi sfinţit ca episcop, în Catedrala din Cluj. Seara am avut momentul crucial: a fost o luptă uriaşă între păcat şi sfinţenie, între Dumnezeu şi diavol. Am biruit, n-am fost învins. M-am liniştit şi am început să aud o voce: all right, all right! Vedeam că e un cuvânt străin, dar nu ştiam ce înseamnă. Şi l-am tot ascultat câteva zile, după care am întrebat pe cineva care ştia engleza şi mi-a spus: totul e în ordine! Asta înseamnă 44 de ani de episcop!
Martie, 2015, Baia Mare
