Omul de la ţară şi cel de la oraş muncesc toată viaţa pe cîmp sau pe şantier, iar odată ajunşi la pensie economisesc fiecare leu pentru ca după moarte să aibă mormînt cu cruce de marmură neagră. Modestia de care dau dovadă în timpul vieţii este compensată de somptuozitatea monumentelor funerare. De Luminaţie, nu am văzut nici o cruce de lemn, nici un fir de iarbă, ci doar beton, piatră şi metal, încît cimitirele par închisori, nu locuri de odihnă veşnică…
Am cunoscut oameni care toată viaţa au umblat în cizme de cauciuc, şi-au crescut fiii să ajungă domni la oraş, iar răsplata a venit sub forma unui morman uriaş de beton, în care ar încăpea încă zece oameni, pe lîngă trupul pricăjit al lui badea Gheorghe cel care la 88 de ani a căzut de pe scîndura carului şi dus a fost la spital, la întoarcere fiind oprit în capela din cimitir… Şi acolo omul vrea să fie în rînd cu lumea, alături de ceilalţi din sat, iar dacă fostul preşedinte de CAP şi-a ridicat monument cu portret de cînd era mire, atunci şi ceilalţi îşi doresc să rămînă în memoria pietrei de la căpătîi ca în poza din buletinul de identitate.
Sînt frumoase cimitirele din Paris, Praga, „Bellu” din Bucureşti, iar cel vesel din Săpînţa atrage mii de turişti străini pe an, curioşi să vadă cum se îngroapă românii. Dar astăzi cam toate cimitirele sînt vesele, e atîta înghesuială, încît morţii nu tac o clipă, şuguiesc şi sporovăiesc, nu îţi închipui că fac altceva. Cimitirul pare a fi o haltă în care aştepţi trenul spre destinaţia finală, precum feciorii cînd mergeau în cătănie fără să ştie în ce unitate militară vor fi repartizaţi.
În cimitire, mai ales în cele din Baia Mare, dar şi în cele din sate, este atît de mare aglomeraţia şi dorinţa de a fi în cea mai bună poziţie, încît se îngroapă mort peste mort, existînd morminte şi cu trei „etaje”. Iar deasupra, se toarnă o placă groasă de beton armat, care să reziste o mie de ani. Ploaia nu are unde se scurge, cimitirul devine un teren impenetrabil, cavou lîngă cavou, într-o măreaţă împietrire betonată. La învierea de apoi, cît de greu le va fi să ridice plăcile… Este de înţeles dorinţa oamenilor să fie îngropaţi aproape de cărare şi să ocupe tot spaţiul disponibil, singura soluţie pentru a ajunge la cei din rîndurile interioare fiind să calci peste morminte, păşeşti cu sfială pe bordura de beton mozaicat, costă o mie de euro, şi cineva oftează: viul ori celălalt?!…
Dacă un monument funerar costă 5.000 de euro şi într-un cimitir de un hectar sînt 5.000 de morţi, înseamnă că acolo au fost îngropaţi nu doar 5.000 de oameni, ci şi 25 de milioane de euro. Modestia românilor se manifestă în viaţă, iar după moarte vrem să trăim pe mai departe sub formă de portret în piatră, pe care timpul să n-o macine 5.000 de ani, precum piramidele.
