O reeditare necesară

0
544

Prin grija, demnă de toată lauda, a unor sătmăreni a fost reeditată la Editura clujeană „Şcoala Ardeleană” cartea lui Tiron Albani Leul de la Şişeşti. De ce s-a prăbuşit monarhia austro-ungară. Reeditarea cuprinde informaţii necesare pentru a-l cunoaşte pe autorul cărţii apărute la Oradea în 1936. Şi, luînd în considerare formula narativă a acestei „biografii romanţate”, pune în acord viaţa lui Lucaciu şi bogata mitologie a eroului cu datele mai structurate ale istoriografiei. Pentru care paginile consistente semnate de Adriana Zaharia sînt foarte bine-venite.

Cartea lui Tiron Albani este o operă necesară fiindcă, nu mai puţin decît autorul, Vasile Lucaciu riscă să devină Leul de la Şişeşti uitat de toţi. Şi asta într-o vreme cînd jocurile din marginea sentimentului naţional şi a identităţii naţionale par a nu fi lipsite de pericole.
Cititorii cărţii vor descoperi un Lucaciu aşa cum a fost. Dar ce fel de oameni vor vorbi despre Unire la centenarul din 2018? Cărora să nu le fie ruşine de confruntarea cu viziunea politică a lui Lucaciu. A lui Ion I.C. Brătianu ori Iuliu Maniu, cu jertfa şi cu moralitatea lor. Şi chiar cu acordul lui Tiron Albani – un social democrat adevărat, trecut şi el prin încercările istoriei – faţă cu viaţa şi opera eroului său. Şi cu lumea de azi în care, în raport cu o istorie europeană nespus de frămîntată, fiecare îşi sărbătoreşte propriul centenar. Cu gîndul la ceea ce crede că istoria i-a dat, ori i-a luat. Al nostru centenar – mai altfel decît al altora.
Ardelean născut în Alba în 1887, Tiron Albani se ataşează eroului său înfăţişîndu-l  cu ochii ziaristului prezent cu predilecţie în presa interbelică de stînga, necomunistă. Şi în carte, ca şi în viaţă se impune un Lucaciu al luptei necurmate pentru drepturi, libertăţi şi limbă românească. „Un agent de rebeliune permanentă” pentru a împlini aceste drepturi. Un model.
Problema nu e doar a cititorilor de azi care, pentru a accepta această biografie romanţată a unuia dintre tribunii Marii Uniri „trebuie să aibă – cum frumos spune D. Păcuraru în prefaţa cărţii – o aplecare specială înspre patriotismul local, tipic ardelenesc”. Şi asta este problema noastră a tuturor – şi Lucaciu a fost al tuturor – mai vîrs­tnici ori mai tineri, care am învăţat ori n-am învăţat, ori pur şi simplu nu mai vrem să învăţăm nimic despre cei dinaintea noastră. Făcînd dovada responsabilităţii faţă de trecut, sau a lipsei acesteia.
leul-de-la-sisestiÎn anii de după război de puţine adevărate momente de preţuire a avut parte Lucaciu, deşi acestea n-au lipsit. Cu serbări şi cu evocări şi, din nefericire, cu multe adevăruri ciuntite.
E neconfortant să putem afla azi din cartea lui Tiron Albani că autorul, în documentarea lui, s-a bazat pe mărturiile unora care, cunoscîndu-l pe Lucaciu, au traversat apoi anii grei în care România aşa cum o visase el s-a destrămat; iar el însuşi, Lucaciu cu Biserica sa şi istoria naţională s-au acoperit de uitare şi de minciună. Şi de prigoană. Dar speranţa a renăscut. Serbările şi un inspirat spectacol teatral băimărean voiau să spună cumva că „nimic din ce e românesc nu piere”.
Vrînd parcă să completeze mărturiile din carte, la Şişeşti revin „personaje” din biografia lui Lucaciu. Profesorul Aurel Coza, fost director al liceului „Vasile Lucaciu” din Carei; părintele Iuliu Şurani, paroh al Şişeştiului pînă spre anii ’70; fiul lui Epaminonda, medicul clujean Vasile Lucaciu, cu donaţii de cărţi şi atîtea alte bunuri memoriale; urmaşii tînărului şişeştean Gavril Mureşan, consemnat în carte şi care atunci dăduse glas poeziei populare în cinstea lui Lucaciu, instituind un obicei care a animat adunările şişeştenilor pînă în anii din urmă. În 1972 am trăit eu însumi emoţia revenirii în vatra Şişeştilor a bătrînului de-acum şi cu nemeritaţi ani de închisoare la activ Aurel Coza. Pentru ca să vadă o altă faţă a istoriei şi să revadă în Biserică mormîntul eroului şi frescele – picturi realizate prin grija sa înainte de război. Din fotografie, aşezaţi în biblioteca de la Şişeşti, profesorul şi doamna sa ne privesc peste timp.
Documentarea lui Tiron Albani a fost totuşi grăbită, ca şi a timpului care nici atunci, nu a avut răbdare. Nu a scris nimic despre biblioteca familiei. Căci faţă cu luptătorul şi omul de acţiune, a trecut pe un plan secundar imaginea cărturarului Lucaciu. Cele vreo 2.000 de volume, unele neîndoielnic ale lui Epaminonda, – teolog el însuşi, trimis pe cheltuiala tatălui său la Roma, în 1886, de mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa, apoi preot în America douăzeci de ani, iar mai apoi în parohia tatălui său la Şişeşti, – aceste cărţi înseamnă şi că argumentele omului de acţiune ieşeau din cunoaşterea profundă a lucrurilor şi din cea mai întinsă documentare. Sînt cărţi de Bariţiu, Aurel C. Popovici, Eugen Brote, Teodor V. Păcăţian, I. Rusu-Abrudeanu, Iosif Vulcan, colecţiile Tribuna, gazeta Transilvaniei, Observatorul, colecţii de legi, statistică, demografie şi istorie, dezbaterile Parlamentului maghiar, cu adnotări şi note marginale: „Voiesc a mă lupta cu armele adevărului, pe temeiul civilizaţiei, în interesul acţiunii mele”, scria Lucaciu în prefaţa întîiului volum al Instituţiunilor filosofice, apărute la Satu Mare în 1881-1884.
Se spune că lectura nu mai este nici ea ce a fost cîndva. Dar citind despre Leul de la Şişeşti oamenii vor afla şi vor înţelege mai bine încotro mergem astăzi. Iar Vasile Lucaciu, cu drumurile sale în cele patru zări ale Europei şi dincolo de Atlantic, cu atîtea bune rezultate, este un mare român. Dar unul profund convins de nevoia noastră de a alege între Apus şi Răsărit. Nu i-a fost nici lui uşor, dar pentru vocaţia noastră occidentală de azi părintele Lucaciu e un bun sfătuitor.
Iată cum, trimis de primul ministru Ion I.C. Brătianu la Roma în decembrie 1914 ca „Să vedem ce face Italia” cum îi spusese Ionel Brăteanu şi cum scrie Tiron Albani în carte, citînd cuvintele celui care nu degeaba are o statuie în Baia Mare, Lucaciu comunică în chip decisiv Guvernului român că opţiunea noastră nu trebuie să fie în nici un caz alta, ci hotărît apuseană. Iar România a făcut atunci ce trebuia făcut. Era şi contribuţia lui Lucaciu, cu abilitate şi geniu diplomatic, în misiunea sa la Sfîntul Scaun al Romei şi la înaltele oficialităţi italiene. Ca şi atîtea dintre misiunile sale, şi aceasta este una extrem de importantă. Dovada se cheamă „O modestă dare de seamă asupra misiunei mele la Roma” şi este dintr-o carte despre „Pr.Dr. Epaminonda Lucaciu …” apărută în acest an la editura „Citadela” din Satu Mare. Şi care are chiar în reproducerea din această carte semnătura „Vasile Lucaciu preot român Bucureşti 20.I.şt.n. 1915”. Care este însă a lui Vasile Lucaciu şi nu a fiului său Epaminonda, aşa cum greşit o atribuie Aurel Pop, autorul acestei cărţi. Meritele lui Epaminonda Lucaciu sînt altele şi nu sînt puţine. Ele trebuie cunoscute, la fel cu ale ilustrului său părinte.
Ion IGNA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.