Sărmana de ea, istoria are parte mereu de rescriere. Fiecare generaţie percepe altfel întîmplările trecutului. Mai ales după schimbarea regimurilor politice, istoria este ţinta preferată a schimbării. Din păcate rescrierea istoriei nu se face în numele adevărului (cine ştie adevărul în istorie?) ci a preferinţelor conjuncturale. Ce e mai trist, că fiecare partidă crede că are dreptate în istorie. Istoricii de meserie sînt de obicei ocoliţi şi se face apel la istoricii de casă. Uneori istoria trebuie rescrisă. Alteori se fac abuzuri. Istorici lucizi sînt convinşi de relativa cunoaştere a trecutului de imposibilitatea aflării adevărului absolut, de greutatea reconstituirii lumii trecute. Dar e nevoie a se trudi spre adevăr, prin corectarea clişeelor dar să nu plasăm mentalităţile lumii noastre în trecutul pe care este evocat. La noi, în ultimul sfert de veac avem de furcă mai des cu limba română dar şi cu manualele de istorie. Apoi studiul istoriei este din ce în ce mai rarefiat (o oră pe săptămînă) şi se studiază pe Teme. Studiul istoriei înseamnă strădania de a cunoaşte viaţa pe un teritoriu bine determinat dar înseamnă şi formarea culturii generale. Cred că numai cei care au o educaţie patriotică vor putea înţelege proiectele politice care se înfiripează în jur. Dar să revin la rescrierea istoriei. Însuşi Vladimir Putin s-a pus în fruntea istoricilor care au menirea să ofere generaţiilor noi mîndria rusească cu vocaţia imperială. Polonia vrea să demoleze 500 de monumente ridicate în anii 1950 în onoarea soldaţilor sovietici care au luptat împotriva germanilor. Neoficial asistăm la un nou episod de provocări între Polonia şi Rusia. Polonia nu uită să aducă aminte ruşilor uciderea militarilor săi în pădurea Katya imediat după ce URSS a invadat ţara. În timp ce la Katya s-a ridicat un monument în cinstea militarilor polonezi ucişi de sovietici, polonezii au refuzat solicitarea Rusiei de a se ridica un monument la Cracovia. Mai recent un muzeu stîrneşte controverse aprinse în Polonia. Guvernul conservator de la Varşovia vrea să rescrie istoria recentă, adică să elimine din trecut capitolele ruşinoase pentru a construi o istorie glorioasă a prezentului. Noua viziune poloneză exclude orice sentiment de vinovăţie fiind exclusă şi autovictimizarea. S-ar vrea un muzeu al invaziei germane în Polonia, un muzeu al patriotismului polonez. Un secretar de stat din Ministerul Culturii din Polonia prezintă viziunea acestui muzeu: “fiecare mare naţiune, care a participat la tragedia celui de-al Doilea Război Mondial îşi spune propria poveste”. După unii comentatori aceste viziuni sînt încercări xenofobe de a rescrie istoria. Cum este bine? Pornind de la ideea că istoria aşa cum o cunoaştem noi nu reflectă decît parţial realitatea, istoria se cere rescrisă. Să ne luăm repere luminate care ne îndeamnă la o variantă corectă politic fără tentaţii de învrăjbire. Am scos din raft cartea istoricului şi omului politic Carlo Troya “Argumente pentru rescrierea istoriei europene” care se referă şi la istoria şi arhitectura geto-goţilor. Academicianul Ioan-Aurel Pop ne spune povestea unui manual unic de educaţie europeană. Se vrea un cadru în care tinerii europeni să se întrebe, să-şi exprime propriile opinii, să le confrunte. Din păcate prototipul a eşuat. Multe ţări s-au crispat “îşi apără valorile naţionale. Cred că este nevoie să învăţăm să preţuim diversitatea dar să nu uităm de istoria noastră”. Asistăm la un atentat împotriva educaţiei naţionale. Avem datoria să nu ne lăudăm, deşi uneori şi lauda face bine, ci să ne purtăm numai după rangul şi rolul nostru în această parte de lume, ne sugerează academicianul. Şi să nu fim indiferenţi la cei care doresc rescrierea istoriei. Fie vorba între noi: nu am auzit nici un candidat care să se refere la istorie şi cultură.
