Despre satira eminesciană…

0
2012

În general, satira este luată drept un atac batjocoritor şi virulent, iar instanţa satirică drept o entitate pasională influenţată, în permanenţă, de indignare. Această concepţie curentă privilegiază dimensiunea morală şi viziunea reformatoare a discursului satiric. O trăsătură definitorie a satirei este articularea etică şi estetică.
Privind structura internă a satirei eminesciene, se creionează trei instanţe distincte care, datorită atributelor pe care le însumează, construiesc o dinamică şi un sistem de relaţionare aparte.
În cadrul liricii eminesciene, satira ocupă un loc distinct; este oarecum firesc acest lucru, deoarece firea poetică eminesciană nu putea concorda, nu era posibil să rimeze cu societatea coruptă a acelei vremi, orânduire în care onestitatea, cinstea, virtutea erau înlocuite cu demagogia, cupiditatea şi viciul. Aceste stări maladive, maligne au creat la început mâhnire, aceasta transformându-se într-o revoltă din ce în ce mai profundă.
Există mai multe strategii de bază în dezvoltarea manifestării satirice la Eminescu. Mai întâi, autorul satiric fixează ţinta şi se va simboliza comportamentul care se doreşte a fi atacat. Fixarea ţintei într-un mod care, ulterior, să genereze umor într-o varietate de modalităţi, ţine de marele talent satiric. O singură glumă va deveni sursa pentru un număr de alte glume şi insulte spontane şi amuzante. Ancorarea structurii satirice într-o metaforă ţintă nu va permite scăderea intensităţii satirei pe parcursul desfăşurării scriiturii, ci, dimpotrivă, se va constitui ca un amplificator în creşterea nivelului percutanţei satirei.
În al doilea rând, autorul satiric va exagera şi va disocia, de obicei, ţinta în scopul de a accentua caracteristicile pe care vrea să le atace şi, mai important, să producă surse recurente de umor. Astfel de exagerări şi distorsionări compun elementul cheie în umorul satirei, ţinta trebuie să fie îndeajuns de aproape de obiectivitatea reală pentru noi ca să recunoaştem ceea ce se întâmplă, dar suficient denaturată pentru a fi o exagerare amuzantă, adesea o îndepărtare grotescă faţă de normalitate.
Un al treilea posibil mecanism satiric se construieşte în baza unei dublări de proceduri: odată ce ţinta este schiţată în afară într-un mod specific denaturării, distorsionării, satira porneşte un atac virulent; aici autorul satiric are o diversitate de arme, o gamă variată care pleacă de la insulta crudă şi directă şi mult umor fizic riguros (neînţelegeri, certuri batjocoritoare) la asalturi mai complexe care parodiază variate forme ale limbajului şi încrederii.
Cea de-a patra mecanică posibilă a satirei vine ca o rezultantă a celor trei: luând cu asalt ţinta într-o manieră corespunzătoare celor trei tehnici, autorul satiric va împinge totul către limita a ceea ce audienţa este pregătită să accepte. Dacă doreşte neapărat să se conecteze la audienţă, atunci autorul satiric împinge adesea limbajul către audienţă în modalităţi noi şi diverse, asumându-şi riscuri cu privire la ceea ce audienţa este pregătită să accepte.
Fiziologia satirică, din perspectiva descendenţei sale din anatomie, metaforizează disecţia: instanţa satirică poate să fie comparată cu un chirurg care utilizează o tehnică a compunerii, deopotrivă, şi o metodă a des-compunerii. Instanţa satirică eminesciană, la fel ca şi autorul de fiziologie literară, dezmembrează corpul social cu o jubilare uneori sadică şi îl fragmentează în indivizi reprezentând simptome ale fiecărei pături a populaţiei. Anatomizând societatea, el fracţionează materialul său într-o multiplicitate a detaliilor care se acumulează în liste, inventarii şi repertoare. Partajarea produce astfel un efect de amplificare. Dezmembrarea corpului trece la dislocarea limbajului însuşi. Instanţa satirică denunţă pedantismul, iar vidul interior reprezintă ultima realitate. Aşadar, viziunea anatomică – fiziologia literară ca şi modalitate de construire a satirei eminesciene – reuneşte două principii cheie ale reprezentării satirice: fragmentarea şi amplificarea. Aceste două procedee se regăsesc în ceea ce am putea numi metafora optică sau metaforizarea focalizantă, o figură pregnantă a investigării satirice eminesciene. În acest caz autorul satiric se înarmează cu un microscop pentru a penetra secretele materiei organice. El îndreaptă instrumentul său asupra detaliului selecţionat, îl izolează, îl măreşte şi face să survină de dincolo de aparenţe o întreagă lume diformă şi monstruoasă. Focalizarea, extracţia şi mărirea aduc imaginea reală în ipostaza trecerii în sfera fanteziei, extravaganţei şi supranaturalului.
A vorbi despre virtutea satirei lui Eminescu intensifică necesitatea de a lua în seamă încrederea pe care o putem acorda satirei. Unul dintre indici stă în tendinţa incontrolabilă a criticii de a alegoriza textele satirice ceea ce înseamnă să privim sub acest edificiu, sau, într-un anume fel, să ajungem în preajma ironiei „specifice” a satirei cu scopul de a înţelege preocuparea adevărată sau profundă a satirei. Este ca şi cum satira trebuie să fie dezarmată ca să fie înţeleasă. Victima satirei înţelege, probabil, foarte rar ceea ce i s-a întâmplat. Cel care citeşte satira caută, întotdeauna, să ocupe o poziţie (la fel cum cineva poate să fie condus de către satiră în sensul de a o citi într-o manieră filozofică). Inevitabil vom auzi un critic spunând că satira ne îndeamnă să râdem de noi înşine, însă, niciodată nu va crede şi nu va vorbi serios despre acest lucru. Discursul satiric ne obligă să alegorizăm ca recurs fundamental la autoapărare. Cineva trebuie să ştie ce se petrece în spatele vălului!
Prof. dr. Bogdan Alexandru Petrovai

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.