Eminescu ziarist

0
1088

Ziaristica eminesciană continuă să exercite o fascinaţie tot mai tentantă atât pentru cititorul obişnuit al poetului, cât ,mai ales, pentru cercetătorul avizat. Ne putem întreba azi ce resorturi au dus la angajarea publică a lui Eminescu în spaţiul acesta atât de labil al ziaristicii, care a însemnat şi o risipire/ sacrificare a energiilor creatoare mult mai benefică pentru poezie. E de reţinut că din totalul volumelor din ediţia completă a celor 17 volume, mai mult de jumătate ocupă publicistica eminesciană, de la volumele 9 la 14.
O scurtă incursiune în istoria ziaristicii lui Eminescu, cu inventarierea etapelor pe care le-a parcurs, ridică un semn de întrebare privind momentul intrării în ziaristică, dar şi opţiunea ziaristului pentru un anume tip de ziar ori pentru orientarea editorială a ziarului. Suntem în momentul când Eminescu se găseşte la studii la Viena, deci, la vârsta de 20 de ani (1870), când marcăm intrarea în publicistică, începând cu ziarele din imperiu, ”Albina”, ”Federaţiunea” şi ”Familia”, ce apăreau la Pesta, continuând cu ”Convorbiri literare”, ”Curierul de Iaşi” şi apoi constant la ”Timpul”. Mai mult ca sigur că ziarele lui
Alexandru Roman (Federaţiunea) şi Iosif Vulcan (Familia), îi erau familiare lui Eminescu încă din perioada când se găsea la şcoala din Cernăuţi, când a devenit bibliotecarul bibliotecii lui Aron Pumnul şi a citit multe din articolele de atitudine ale redactorilor acestor gazete româneşti. Cât priveşte trecerea la ziarul conservatorilor ”Timpul”, mai întâi ca redactor-şef, apoi ca redactor pentru partea politică, orientarea ideologică corespundea concepţiilor şi viziunilor lui Eminescu, asupra marilor idei despre problema naţională, istoria şi cultura română, dar şi chestiuni punctuale, precum problema dunăreană ori reformele agricole şi cele din învăţământ. Când gruparea junimistă a trecut în tabăra liberalilor şi Eminescu intră în conflict cu Titu Maiorescu pe tema problemei naţionale şi orientarea criticului spre politica Imperiului austro-ungar, Eminescu părăseşte direcţia ”Timpului” şi continuă, în ultima parte a activităţii ziaristice la noile publicaţii ”România liberă” şi ”Fântâna Blanduziei”.
Discursul ziaristic al lui Eminescu are, în cea mai mare parte, o desfăşurare amplă, construit după toate rigorile discursului oratoric, recunoscând modelul redactorului Alexandru Roman, o voce puternică în peisajul ziaristicii româneşti din Capitala ungară. Se recunosc structuri discursive, formule ziaristice, de la organizarea planului articolului (formularea ipotezelor, urmate de partea substanţială a argumentaţiei, până la aspectele persuasive şi de captare a cititorului şi încheind cu o sentinţă, de regulă formulată printr-un aforism latin), la stilistica şi retorica patosului. De acelaşi tip de discurs al ziaristului Al. Roman se apropie gazetăria lui Eminescu şi prin dimensiunea polemică a articolelor sale. Terenul fertil este întreţinut de polemica cu C.A. Rosetti, redactorul de la ”Românul”. Structura dialogică a polemicii eminesciene porneşte de la ipotezele preluate din discursul adversarului, apoi demontarea până la detaliu a ideilor acestuia şi sfârşind cu judecăţi de valoare. Centrul de gravitaţie al polemicii cu liberalul Rosetti îl formează cunoscuta teorie a ”formelor fără fond”, reproşând preopinentului său discrepanţa dintre formele împrumutate şi fondul instituţiilor româneşti, care nu sunt pe deplin mature să asimileze un model străin. Când într-o discuţie polemică, cel care polemizează pierde caracterul raţional al logicii şi alunecă în ură, armele polemistului întorc polemica spre o carenţă de caracter: ”Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura. Când argumentele adversarului sunt prea tari încât nu poţi întâmpina nimic la ele, laşi obiectul în discuţie cu totul de o parte şi atribuindu-i adversarului intenţiuni şi vederi cu totul străine obiectului, îl numeşti când trădător, când calomniator/…/ Dreptul de a înjura nu poate rezulta decât din dovada că adversarul e un mişel în ce priveşte caracterul lui”. Prin excelenţă polemica eminesciană este una de atitudine şi punitivă, prin sancţiunile pe care le aplică preopinentului său, iar mijloacele diversifică paleta instrumentarului, ironia sagace, atacul direct, satira caricaturală, parodia, umorul.
Aproape întreaga ziaristică eminesciană devine un avanpost al creaţiei poetice. Spicuim formulări şi expresii din publicistică, ce vor deveni structuri textuale ale satirelor eminesciene, ziaristica fiind atelierul de naştere al satirei: ”stâlpi de cafenele”, ”hidoasa pocitură”, ”capiştea minciunii”, ”crăcănaţii şi cocoşaţii”, ”panglicarii demagogiei”, ”caracuda roşie” şi atâtea altele. Modelul unui discurs de presă, profesionist structurat, va fi continuat cu măiestrie de un alt polemist de marcă Nicolae Iorga sau Delavrancea. Cert e că ziaristica lui Eminescu induce valoarea în practica gazetăriei, deloc inferioară scrisului fictiv al poetului ori al prozatorului.
Cornel MUNTEANU 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.