Îmi plănuiesc de fiecare dată călătoriile cu bucuria pe care doar o mare pasiune ţi-o poate insufla şi am învăţat în timp să fiu propria-mi agenţie de turism. De la tatăl meu moştenesc dorinţa de a explora lumea, de a o contempla, de a încerca să pătrund spiritul unui loc, al unui popor, al unui timp… Dorinţa aceasta ce vine parcă de dincolo de mine m-a purtat pe tărâmuri exotice, în realităţi uneori sublime alteori dureroase şi paradoxale, m-a pus faţă în faţă cu mine însumi, cu limitele mele, dar şi cu potenţialul care se află în fiecare din noi.
Etiopia e o ţară care uimeşte, fascinează, contrariază. Bărbaţii şi femeile nu au, aşa cum ne-am aştepta în Africa Subsahariană, pielea neagră ca tăciunele ci mai degrabă o delicată nuanţă ciocolatie.
Ne aflăm aproape la înălţimea Ecuatorului şi totuşi clima nu e toridă ci mai degrabă plăcut călduţă. În podişul etiopian înălţimea medie e de peste două mii de metri iar suprafaţa ţării cu statuare siluete muntoase o depăşeşte pe cea cu zone joase şi caniculare. De ce-am venit în Etiopia? Ce căutăm printre locuitorii podişului etiopian?
Puţini străini aleg ca destinaţie de călătorie Etiopia. Apele niciunei mări nu scaldă pământul acestei naţiuni în afară de marele şi liniştitul lac Tana; niciun parc faunistic nu-ţi poate oferi aici emoţiile şi spectacolul unui safari în Kenia, Tanzania sau Republica Sudafricană. N-am văzut lei, gazele sau baobabi imenşi ci doar ibişi sacri, splendide gâşte de Nil şi statuarele păsări ”marabu”, agăţate ca nişte stranii ornamente pe copaci seculari…..Şi cu toate acestea panorama care se deschide ochilor noştri e fascinantă. Străbatem podişul etiopian şi prin faţa ochilor noştri se succed privelişti de o stranie splendoare.
Munţi cu vârful tăiat parcă de o nevăzută sabie închid orizontul în timp ce pe neaşteptate la picioarele noastre se deschid canioane adânci…Pe fundul unuia dintre aceste canioane curge, purtând cu el timpul însuşi, miticul Nil Albastru…
Natura în Etiopia e primordială, maiestuoasă, solemnă…..însă doar ea n-ar ajunge ca să facă din această ţară un loc atât de special. Ceea ce învăluie locul acesta şi poporul care-l locuieşte într-o aură cu totul aparte în întreaga Africa, sunt istoria şi credinţa lui. Etiopienii se consideră descendenţii direcţi ai regelui Solomon şi ai reginei din Saba. Kebra Negast, un străvechi text etiopian sacru, afirmă că din întâlnirea dintre Solomon şi regina din Saba, s-ar fi născut un fiu, Menelik, devenit mai apoi împărat al Etiopiei. O simplă legendă? Pentru poporul etiopian e mult mai mult decât atât. Creştinii ortodocşi, care reprezintă aici mai mult de jumătate din populaţie, sunt şi astăzi legaţi de ritul şi credinţa străveche ce îmbrăţişează istoria biblică de la Avram şi regele Solomon până la Isus Christos.
Am vizitat bisericile circulare de pe lacul Tana; frescele ce acoperă pereţii ascund ,dincolo de simplitatea şi stilul lor aparent naiv, profunde semnificaţii simbolice şi sunt, pentru credincioşi, ferestre deschise spre sacru, spre mister, spre Dumnezeu. La Lalibela, unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Etiopia am participat la liturghia ortodoxă şi atmosfera din biserică ne-a purtat înapoi în timp până în zorii creştinismului. Credincioşii, înfăşuraţi în vestmintele lor albe numite ”shamma” iau parte la ritualul religios sprijiniţi în bastoane lungi, aşezaţi pe pământ, pe trunchiuri de copaci sau pe pietre. Femeile îşi înfăşoară pruncii în propriul vestmânt şi micuţii noi-născuţi par încă una şi aceeaşi fiinţă cu mamele care-i protejează astfel de supărătoarele muşte…, călugării se roagă precum vechii Părinţi ai deşertului în scobituri strâmte în stâncă. Bolnavii sunt aduşi pe targă pentru a căpăta vindecare iar binecuvântările par adevărate exorcisme…..Tot aici, la Lalibela, l-am cunoscut pe Gabriel, un ghid capabil şi tenace, dar mai ales o mărturie vie a miracolelor pe care le poate face credinţa în Dumnezeu.
Are şase fraţi. Au rămas orfani de mici iar el, deşi nu e cel mai mare dintre ei, se simte responsabil pentru toţi. Câştigă destul de bine ca şi ghid iar meseria aceasta e pentru el o vocaţie hrănită mereu de iubirea sinceră pe care o are pentru ţara lui. Ne îndreptăm spre biserica Sfântului Gheorghe, una dintre emblemele Lalibelei şi ale Etiopiei întregi. Un tânăr plăpând îl strigă pe nume şi Gabriel se opreşte, îl mângâie pe cap, scoate nişte bani, schimbă câteva vorbe şi se apropie din nou spre noi, cu o explicaţie din două cuvinte: ”My brother.” şi înţelegem că era unul dintre fraţii săi. Dragostea şi solidaritatea dintre ei e la bine şi rău. Unul dintre fraţi lui i-a donat un rinichi atunci când se zbătea la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Apoi a început să şchioapete de un picior şi medicii nu reuşeau să facă nimic. Ne arată biserica spre care ne îndreptăm şi ne spune cu o voce fermă dar caldă că această biserică e casa familiei lui. Aici, lângă Dumnezeu şi Sfântul Gheorghe, patronul Etiopiei, şi-au găsit alinare când nu mai aveau pe nimeni pe lume iar după o lună în care a venit aici, s-a rugat şi a băut apă sfinţită, a aruncat cârja. Dincolo de povestea lui auzim parcă şi acum cuvintele lui Isus: ”Credinţa ta te-a vindecat!” În fiecare an, de Sfântul Gheorghe, curtea casei pe care a închiriat-o în centrul Lalibelei se umple de oameni. Peste o sută de săraci vin şi mănâncă împreună cu el din bunătatea Dumnezeului cel Viu care vindecă, hrăneşte, alină şi iartă.
Când am plătit serviciile de ghid pe care ni le-a făcut, Gabriel nu a privit la bani. A privit cu smerenie în pământ, ne-a mulţumit umil şi în acea clipă am ştiut că acei bani vor aduce binecuvântare şi altora. Ce final mai frumos ar fi putut avea o călătorie? Asemenea lecţii de credinţă, umanitate şi dragoste ne împing să continuăm, să mergem mai departe spre alte locuri, spre alte poveşti, cu inima şi ochii deschişi, gata să le descopere!
Claudio Bonafini































