(1 mai 1944 – 15 decembrie 2016)
Acum, la împlinirea a şase săptămâni de la plecarea dintre noi a colegei noastre Viorica Ursu, îi aducem un omagiu şi rememorăm secvenţe din activitatea sa profesională. În 1969, a intrat în familia muzeografilor, rămânând fidelă activităţii muzeografice timp de 33 de ani, până la pensionare, în 2002. Totul a început la muzeul din Satu Mare (pe care l-a şi condus timp de câţiva ani). Viorica a desfăşurat o activitate de cercetare istorică pe care a valorificat-o prin expoziţii tematice şi prin publicaţii ştiinţifice în periodicul „Satu Mare-studii şi comunicări”. În această perioadă, s-a ocupat îndeaproape de personalitatea preotului Vasile Lucaciu (casa memorială de la Apa se află în grija muzeului sătmărean).
Din anul 1975, Viorica Ursu s-a stabilit în Baia Mare şi a lucrat în colectivul Muzeului Judeţean Maramureş, ca şef al Secţiei de istorie, fiind specializată în istoria medievală. S-a îngrijit, din punct de vedere ştiinţific, de colecţiile de Ev Mediu. A contribuit la constituirea şi dezvoltarea unor noi colecţii patrimoniale. A avut în soţul ei, Traian Ursu (1940-2010), un colaborator apropiat, completându-se în munca de cercetare. Prin anii ’80, soţii Ursu au desfăşurat o cercetare ştiinţifică având ca obiect Cetatea Chioarului, efectuându-se lucrări de salvare şi reconstituiri parţiale. A manifestat un interes deosebit pentru Turnul sau Bastionul Măcelarilor. Viorica Ursu a colaborat cu studii şi comunicări la mai multe publicaţile ştiinţifice, dar a publicat articole cu tematică istorică şi în cotidianul Graiul Maramureşului. După mutarea în locaţia de pe str. Monetăriei (1980), expoziţiile cu tematică istorică au devenit frecvente, la Casa Iancu de Hunedoara şi la Bastionul Măcelarilor, aflate în acel timp în administrarea muzeului. Amintim „Memorandul Românilor. Centenar 1892-1992”, simpozionul „Şase secole de la atestarea documentară a mănăstirii Sf. Mihail din Peri-Maramureş, ca stavropighie patriarhală”, expoziţia de artă veche religioasă (1991). În 1990, a început să se ocupe de documentarea privind vechea mănăstire de pe Habru. Scria: „Legenda a prins viaţă ca prin minune, iar Biserica şi cu ea Mănăstirea Habra există din nou”.
Dispusă oricând să ierte şi să ajute cu un cuvânt bun, Viorica Ursu lasă după ea amintirea unui om de omenie, a unui bun coleg şi a unui profesionist. Nu întâmplător, Viorica Ursu îşi doarme somnul de veci în locul pe care l-a iubit atât de mult (Mănăstirea Habra de la Groşi – Baia Mare) şi despre care I.P.S.S Arhiepiscopul Iustinian Chira spunea adesea: „Mănăstirea aceasta este o minune dumnezeiască”.
Colegii din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş
