L-am întâlnit în Baia Mare pe primarul din Băseşti, comuna din Ţara Codrului care, cu numele ei şi din pricini binecuvântate, are pentru noi o adâncă rezonanţă. La Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, preşedintele Adunării de Unire şi-a oferit istoriei naţionale propriul nume: George Pop de Băseşti. El nu este astfel doar al codrenilor, al sălăjenilor şi chiorenilor, al maramureşenilor. E al întregii ţări. Pe primarul Băseştilor îl ştiu de multă vreme ca pe un om cu simţul răspunderii faţă de satul său şi faţă de bogata moştenire a lui Badea George. L-am întrebat, desigur, ce mai e cu casa-muzeu, ştiind bine că nu e cum s-ar cuveni unui loc istoric de o asemenea însemnătate. Mi-a părut abătut, dar nu înfrânt de birocraţia sau de rigorile, exagerate şi inflexibile, ale accesului la ”fondurile europene” care să asigure o nouă viaţă pentru casa lui George Pop de Băseşti. Nu-i dă Europa, e hotărât primarul să bată la alte uşi. Fără bani, aşezământul memorial de la Băseşti va rămâne în dosarul cu proiecte refuzate. Măcar de ar fi mai îngăduitori cu alte idei, care ar veni să ridice aşezările codrene şi sălăjene la înălţimea visului celor de-acum o sută de ani.
Da, recuperăm din trecut şi îl ţinem la loc înalt, în inimi, căci altfel se veştejesc ideile de stat naţional, conştiinţă naţională, valoare naţională, identitate. Pe care tribunii adunaţi ani la rând în casa de la Băseşti le-au ţinut la mare preţ. Mai sunt în picioare, în curtea cea mare a casei, brazii şi stejarii botezaţi cu numele multora dintre cei care veneau la Băseşti să pună Ţara la cale. Şi să viseze, cine ştie, la viitor. Ei veneau, cei mai mulţi, din lumea ţărănească, fiind proape de oamenii de la ţară. Valorile în care credeau erau cele clasice, cu o morală de factură creştină. Iar lupta lor pentru drepturi, prin ecoul şi susţinerea din străinătate, a avut şi o dimensiune europeană. Pe care, dacă am vrea, ar trebui să o invocăm drept argument pentru convingerile noastre de azi. Nu odată şubrede şi ameninţate acum de tot felul de scenarii care se întorc unele nu doar împotriva noastră, ci chiar în contra idealurilor care i-au însufleţit pe “bătrânii naţiei” acum o sută de ani.
Cei vechi ştiau cum stă lumea şi ce idei o pun în mişcare. Să vadă numai cineva ce cărţi se aflau în biblioteca de la Şişeşti a lui Lucaciu, ori ce va fi fost în casa de la Băseşti înainte de dezastrul care a venit peste ea. Mărturii adunate de un istoric mult implicat în scoaterea din uitare a casei vorbesc despre calvarul cărţilor şi documentelor de-acolo în anii ’50 de tristă amintire. Mai târziu, sub povara altei istorii, casa de la Băseşti a luat, cu greu şi învingând dificultăţi pe care puţini le ştiau, o înfăţişare memorială cât de cât onorabilă. Pentru ca, nemeritat, în vremea din urmă, oamenii – mai întâi cei ai locului – să asiste la o altfel de despărţire de casa eroului. Din nepricepere, din nepăsare şi decizii birocratice. Au rămas cu ideea omului George Pop de Băseşti, a stăpânului casei şi pământurilor, cu ideea tribunului – un model tot mai îndepărtat. Şi poate cu acelaşi optimism istoric ce nu vrea să ne părăsească.
Încrederea în sine, convingerea că trebuie să mergem în pas cu lumea, pregătiţi pentru ce va urma. Noţiuni de economie agricolă, comportament civilizat, preţuirea muncii şi a creaţiei-acestea îl însufleţeau pe “Badea George”. În casa din Băseşti a adus un triptic semnat de un maestru al picturii ardelene, Octavian Smigelschi. Un tablou cât un perete, având în centru o idilică scenă cu ţărani la seceriş, încadrată de imaginea unei familii regale şi de un grup de dorobanţi victorioşi. Înconjurată această alegorie de o frumoasă alcătuire de cuvinte, ca o deviză menită să înfrunte timpul: “Prin veşnica muncă roditoare, primenind mărirea străbună prin vechea evlavie şi gloria nouă, spre siguranţa viitorului harnic“. Nimic mai frumos şi mai adevărat la începutul unui secol al tuturor posibilităţilor. Tabloul e din 1906. El a stat în casa familiei, iar acum e în Muzeul băimărean, aşteptând să se întoarcă la locul lui. Am văzut zilele trecute, adunaţi în faţa tabloului, la o evocare, un cârd de elevi de liceu, măcar de nu i-ar uita îndemnul.
Numeroase dintre bisericile Transilvaniei sunt pline de pictura inspirată şi modernizatoare a lui Octavian Smigelschi. Neîndoielnic, tot el a pictat şi iconostasul bisericii din Roşiori, un sat de pe Someş. Paroh era Pamfilie Ossianu, viitorul socru al lui Gheorghe Hetcou, primul director al străvechiului liceu băimărean devenit în 1919 liceul românesc “Gheorghe Şincai”. Mai târziu, în anii ’70, o carte rară din biblioteca acelui liceu, printre puţinele salvate de la distrugere (Hronica românilor, a lui Şincai, Iaşi, 1853)), cu dedicaţia protopopului de Roşiori, a fost ocrotită de mine în Biblioteca judeţeană.
În drumurile sale spre Roşiori şi Sătmar, dârzenia şi curajul memorandistului îl vor fi făcut să deschidă drum nou, care e şi cel de azi, peste hotarul grofului din Ardusat, dând la o parte vraniţa opritoare spre a nu urca Dealul, cum îi obligase pe oameni până atunci stăpânul pământurilor. Şi câte a mai făcut ”bătrânul naţiei”. Necesară de bună seamă această hermeneutică a faptelor şi amintirilor, cu grija de a nu afecta sursa de regenerare spirituală pe care o reprezintă modelele, exemplul unor oameni.
Ion IGNA




























