La Cafe El Escorial, local aflat în inima pieţei Vieja din centrul Havanei, poţi gusta o cafea cum rar ai să găseşti altundeva în lume, în timp ce asişti la prăjirea boabelor, măcinarea lor, în fine, la tot procesul prin care micile seminţe ajung în forma lichidă şi ameţitor de bine aromată a cafelei din ceaşca pe care o ai în faţă. Aceasta e Cuba! Tutun, cafea, muzică, soare… Pare că nicio grijă, pe care alţi muritori de rând de pe planetă o au, nu a pătruns în ţara ce produce vestitul rom Havana Club. La Bodequita del Medio, cel mai faimos local din Cuba, frecventat de-a lungul timpului de personalităţi cunoscute, ca Pablo Neruda, Garcia Marquez, Ernest Hemingway intrăm într-o cu totul altă atmosferă. Zgomotos, aglomerat la maxim, abundând de turişti, fotografii, desene, graffiti, tablouri, semnături scrise pe pereţi de vizitatori dornici să-şi imortalizeze trecerea pe acolo, Bodequita e fără îndoială un local original, însă deloc potrivit pentru cine suferă de claustrofobie. Noi am intrat şi, cu tot respectul pentru bietul Ernest, am ieşit în momentul următor fără cea mai mică ezitare. Paseo del Prado, un alt simbol al Havanei, este un bulevard înveselit de copaci şi loc pentru plimbări şi întâlniri atât de dragi acestui popor, care pare să-şi petreacă o bună parte din viaţă participând la tumultul străzilor, aleilor, parcurilor. Dacă priveşti automobilele care circulă pe străzile Cubei ai impresia că ai făcut un salt neaşteptat înapoi în timp. Cadillac, Ford, Chevrolet, modele americane din anii patruzeci-cincizeci ai secolului trecut sunt parte integrantă a peisajului urban havanez.
La o aruncătură de băţ de Havana se află „cuibul” cubanez al lui Hemingway. În vila Finca la Vigia, învăluită în linişte şi mult verde, scriitorul a petrecut aproape douăzeci de ani din tumultoasa sa existenţă. Vila micuţă şi bine întreţinută e înconjurată de o grădină tropicală de unde privirea are liberă trecere spre capitală şi mare. În micul sătuc pescăresc Cojimar, aflat nu departe de vila lui, Hemingway avea mulţi prieteni printre localnicii pescari. Atunci când nu ieşea cu ei la pescuit, se simţea bine în preajma lor jucând domino şi sorbind din când în când din nelipsitul pahar de rom. Aici s-a născut în mintea şi sufletul lui „Bătrânul şi marea”, una dintre cele mai cunoscute nuvele ale sale. Un bust, unul dintre puţinele din Cuba care nu sunt dedicate vreunui luptător pentru independenţă sau revoluţionar, e dedicat memoriei lui Hemingway.
Trei zile sunt mai mult decât suficiente ca să vizitezi Havana şi imediatele împrejurimi. E timpul să ne facem bagajele şi să ridicăm ancora. Ne îndreptăm spre orăşelul colonial Trinidad, la distanţă de două ore pe autostradă. În timp ce taxiul intră pe autostradă lăsând în urmă capitala cubaneză, în mintea mea apar imagini, amintiri, persoane. Mă gândesc la călătoriile trecute şi înţeleg cât e departe, şi nu doar în termeni geografici, Lumea Nouă de bătrâna Eurasia. Laos, Norvegia, Armenia… lumi diverse între ele, dar bine definite ca identitate: o singură rasă, o unică civilizaţie, limbă, cultură, religie şi istorie milenară, pe care scurgerea secolelor nu le-a erodat, ci le-a aşezat pe baze mai solide, întărindu-le. Cuba e însă cu totul altceva, e o sfârlează ameţitoare ce se învârte într-un ritm nebun în jurul ei înseşi; oameni şi civilizaţii alternează, totul pare învăluit în efemeritate, totul e nesigur şi trecător ca şi construcţiile în ruină ale Havanei celei vechi pe care le vezi azi, dar mâine… cine ştie”?!? E un mozaic etnic extrem de variat: descendenţii cuceritorilor spanioli, „conquistadores”, cu pielea albă, convieţuiesc cu descendenţii sclavilor africani, negri ca tăciunele. Între cele două
extreme sunt infinite nuanţele de culoare a pielii, de caracter, de stil de viaţă. Aici nu găseşti o religie preponderentă, ci diferite credinţe amestecate, suprapuse, dificil de identificat şi de distins între ele. În Cuba e normal să mergi la slujbă la catedrala catolică şi apoi să plăteşti pe cineva să-ţi ghicească viitorul în cărţi; să te închini lui Yemaya, regină a mării ascunsă sub înfăţişarea Fecioarei Maria. Atâta confuzie mă şochează şi uimirea iniţială lasă încet-încet loc scepticismului. Atât pompoasele sărbători catolice cât şi ritualurile magice ale Santeriei au pentru mine un ceva fals, aproape burlesc. Ca pe scena unei piese de teatru cu accente stridente şi versatile. Se spune că muzica ar fi inima Cubei şi, de fapt, în acordurile muzicii cubaneze vibrează adevăratul spirit al insulei: e gălăgioasă, ritmată, te prinde, dar nu atinge profunzimile sufletului şi nu transmite mai mult decât o bucurie copilărească. La fel se poate spune şi despre dansurile senzuale şi pline de mişcare, iar tablourile naive, viu colorate ale pictorilor amatori sunt comparabile cu creaţiile unui copil de vârstă şcolară. Cubanezii sunt extrovertiţi, veseli, glumeţi; îşi petrec timpul pe stradă, iubesc muzica, dansul, distracţia, joacă domino iar pentru supravieţuire se descurcă şi nu-şi pun prea multe probleme existenţiale. Tristul şi nostalgicul fado portughez n-ar fi găsit nicidecum un ambient potrivit prin părţile acestea… Havana se îndepărtează până o pierdem la orizont; în faţa noastră se deschid câmpuri cultivate cu trestie de zahăr, orez, manioca şi tutun întrerupte doar de pomi
cu fructe exotice si palmieri regali care, solitari sau în grupuri mici, îşi înalţă spre cer coamele lor bogate. Traficul, pe largul drum de asfalt care leagă capitala de oraşele de la est, e relaxat, aproape inexistent. Sunt puţini cubanezii care-şi pot permite un autoturism sau, mă rog, unul în stare de funcţionare. Mă uit în jur şi încep să înţeleg că fiecare om este fiul mediului în care trăieşte, al pământului pe care s-a născut. Cuba e verde, fertilă, dulce ca şi trestia de zahăr, înconjurată de ape cu peşte din abundenţă, binecuvântată douăsprezece luni pe an cu un soare cald şi liniştitor. Hrană este din plin pe câmpuri şi în copaci, clima tropicală îţi permite să trăieşti sub cerul liber, casele nu au nevoie de calorifere, nici de geamuri la ferestre ca să alunge frigul. Poporul cubanez găseşte în natura ce-l înconjoară tot ce are nevoie pentru existenţă; nu are nevoie să-şi planifice viitorul sau să-şi clădească siguranţa financiară şi nici să se preocupe prea mult de dimensiunea spirituală. De ce să-ţi ridici ochii spre cer când pământul oferă totul? Şi totuşi… (Va urma)
Claudio BONAFINI
