Noi, adulţii, aşteptăm ziua simbolică de 1 iunie ca să redevenim copii măcar pentru un ceas!
Treaba nu-i deloc uşoară, în primul rînd pentru că nu avem înzestrări intelectuale ieşite din comun, ci originalitatea şi creativitatea ne sînt limitate, fiindu-ne greu să reintrăm în pielea de copil şi să ne comportăm copilăreşte. Soluţia de compromis ar fi să ne reamintim de perioada aceea dificilă, cînd voiam să creştem mai repede. Ni se părea că găoacea nu ne mai încape, hăinuţele de Paşti rămîn mici de la un an la altul, organismul creşte continuu, se dezvoltă intens, mîinile şi picioarele se lungesc pînă în lună, iar capul prea mare abia stă pe umeri.
Schimbările morfologice în cele trei vîrste ale copilăriei ne sperie, corpul nu se mai opreşte, nepotul o depăşeşte pe bunica şi urmează bunicul, iar în anul viitor se va măsura cu mama şi tata. Însă motorul adevărat e cel psiho-intelectual, copiii au abilităţi şi talente ce aşteaptă să fie descoperite, moştenesc un nivel de inteligenţă ce depăşeşte 90-100, iar programele educaţionale au efecte pozitive. De mici, şcoala le dezvoltă capacitatea de a efectua raţionamente în domenii noi, copiii folosesc computerele şi telefoanele inteligente cu eficienţă.
Mediul îi influenţează pe copii, de aceea părinţii şi bunicii le înlătură suspiciunile, vor să fie atenţi şi înţelegători, calmi şi calzi. Cei mici nu trebuie să afle veşti rele, nici bune (aşa se spune), extremele sînt dăunătoare în păstrarea echilibrului. Fiul sau nepotul ne schimbă toate obiceiurile, prăjirea va fi scoasă dintre metodele de gătire, lăsînd loc fierberii şi coacerii… Sîntem responsabili de creşterea copiilor şi de aici apar mici conflicte – să găsim răbdarea să le evităm. Copiii de la oraş fac alergie pînă şi la fructe, precum la ananasul proaspăt. Căderea dinţilor de lapte arată că pruncul nu mai e mic, poate merge de acum la şcoală. Îl măsurăm an de an şi constatăm că adaugă 5 cm şi 2 kg, observăm că vorbeşte şi se mişcă sigur pe el, dovedind că sistemul nervos i-a progresat. Acum este puber, se maturizează din punct de vedere intelectual, devine dependent de şcoală, ceea ce nu ne îngrijorează, ne simţim noi înapoiaţi, căci vorbeşte mai bine engleza decît toţi din casă. Ne întristează întrucîtva că se maturizează şi din punct de vedere sexual. Nu mai creşte, se îngraşă, oasele nu se mai văd de sub piele, însă schimbările hormonale îl fac labil emoţional, iar părintele atent constată cu îngrijorare că rezistenţa la boli e problematică, mai ales pentru adolescenţii care nu-şi călesc organismul prin mişcare în aer liber.
Părinţii şi bunicii au emoţii, se gîndesc că nu l-au îngrijit bine, că s-a cocoşat puţin din cauza faptului că salteaua pe care doarme e prea moale, că bubiţele apar din cauza cearceafului, că guturaiul din autobuz poate fi evitat ducîndu-l la şcoală cu autoturismul. Cel mai important este însă ataşamentul faţă de copil şi comunicarea pe picior de egalitate, căci şi aşa este prea dependent de familie şi acest handicap trebuie atenuat. Să nu cumva să îi aduceţi prejudicii fizice sau psihice! Chiar dacă nu ştie să scrie corect, să nu-l corectaţi. Să nu îndrăzniţi să îi spuneţi cuvinte de înjosire, şi nici să nu-l lăudaţi, decît dacă vă cere să vă spuneţi părerea. Copilul trebuie tratat în funcţie de necesităţile sale, să nu-i oferim nimic mai mult, ci el să-şi decidă drumul. Noi să îi fim reper stabil, ceea ce exclude şi cea mai nevinovată minciună.
Putem să reintrăm în pielea de copil, să vedem ce adultul nu vede, să creăm ceva din nimic, să mergem cu bicicleta – rachetă cosmică, să îndrăznim să rămînem în regatul imaginaţiei, în aşa fel ca mîine, pe 2 iunie, să ne pară rău că joaca s-a încheiat. Dar mama oare unde-i, să ne ţinem cu mîna de faldul rochiei!…
