„Aparţin atât literaturii ucrainene cât şi celei române”

0
1296

Mihai Hafia Traista este unul dintre liderii de necontestat ai literaturii ucrainene din România. Poet, prozator, dramaturg, publicist s-a născut în 15 iunie 1965 la Sighetu Marmaţiei, într-o familie de ţărani ucraineni din Rona de Sus. A absolvit facultăţile de jurnalism şi filosofie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti şi facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, masterat în „Strategii Comunicaţionale Interculturale”, doctorand al Şcolii de Studii Literare şi Culturale a Universităţii Bucureşti. Este redactor al revistei literare a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos”, redactor al revistei literare a Uniunii Scriitorilor din România „Rotonda Valahă” şi redactor şef al revistei de cultură şi atitudine „Mantaua lui Gogol”. Deţine mai multe funcţii în cadrul Uniunii Ucrainenilor din România. Este membru în Comisia pentru Cultură a Direcţiei Relaţiilor Interetnice a Guvernului României. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, autor a 21 de cărţi de poezie, proză, studii literare şi teatru, atât în limba română cât şi în limba ucraineană. Din anul 2008 trăieşte în Bucureşti.

– Înainte de toate te rog să îmi dai voie să te felicit pentru Premiul Uniunii Scriitorilor din România recent primit pentru volumul de nuvele „Între dragoste şi moarte” (Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2016) la secţiunea minorităţi naţionale, premiu care este râvnit de mulţi scriitori, fie trăitori în Maramureş, fie plecaţi în alte „zări senine”. Aşa că dintru început te rog să îmi spui în ce relaţie eşti cu „vânătorii” de interviuri.
– Odată celebrul nostru Bulă a fost întrebat ce e bunicul său? „Semi haiduc, a răspuns. Se ascunde în pădure, dar nu îl caută nimeni”. Sunteţi al şaptelea „vânător”, dar poate s-or mai ivi nu au intrat nici zilele şi nici vânătorii în traistă.
– Cine eşti Mihai Hafia Traista? De unde vii?
– Sunt un supus al verbului, un rob al poeziei şi a tot ce e frumos. Vin din Rona de Sus „Unde curge rostul, cel preschimbat în vin/ şi în răchie tare, mustind a epitete./ Zâmbeşte chiar Esenin, înduioşat puţin/ şi parcă te întreabă: „tu, tot mai scrii, poete?..”
– Stăpâneşti atât tainele textului poetic cât şi pe cele ale prozei ca să nu mai vorbim de talentul tău de scriitor şi ilustrator, în acelaşi timp de cărţi pentru copii. Mai publici cărţi pentru copii?
– Am publicat trei cărţi pentru copii în limba ucraineană, am ilustrat douăzeci şi una, dar am scris şi în limba română, anul trecut a apărut „Aventurile din Pădurea Argintată”, dar cel mai mult îmi place să scriu piese de teatru pentru copii, am început să colaborez foarte bine cu o trupă de teatru „KIDStar”, copii ai unei şcoli de teatru din Slatina, judeţul Olt, care au pus în scenă anul trecut piesa mea „Scrisoarea din Africa”, premiera a avut loc de Ziua Copilului, la Teatrul „Eugen Ionescu” din Slatina, iar anul acesta pe 17 iunie, a avut loc premiera piesei „Lecţia de paremiologie”, pe care am scris-o special pentru ei. Acum lucrez împreună cu fiul meu Stepan la o carte de benzi desenate pentru copii „Aventuri pe planeta Harbuzia”.
– Te ştiu nu doar ca scriitor ci şi ca cititor. Este ceva care te individualizează în literatura ucraineană din România?
– Înainte de a mă apuca de scris, treizeci de ani am fost un cititor înrăit, din păcate am citit ce mi-a căzut în mână şi dacă deschideam o carte mă simţeam dator să o citesc până la capăt, obicei de care nu am scăpat nici astăzi. Dar când am citit pentru prima oară, cred că l-am citit de vreo trei-patru ori, romanul lui Mihai Nebeleac „Aproapelui dragoste”, am simţit nevoia să scriu, dar îmi era frică, poate din cauză că mi-a fost profesor, iar pe urmă bun prieten. La fel am simţit şi când am citit romanul lui Paul Romaniuc „Nepovernenea” („Neîntoarcerea”).
– Nu eşti ispitit de a traduce şi edita (editura mea îţi stă oricând la dispoziţie) o antologie a spaţiului din care ai „năvălit” în lumea mare a literaturii?
– Acum dacă mi-aţi aruncat mănuşa chiar am să o ridic şi o să mă apuc să traduc pentru revista scriitorilor ucraineni din România „Naş holos”, unde au apărut şi poeziile dumneavoastră, traduse de regretatul Ştefan Tcaciuc.
– Eu te ştiu ca poet şi prozator, dar şi ca un acid pamfletar. Cum ai ajuns la teatru? Ai avut cumva în vedere „sărăcia” pieselor de teatru în actualul peisaj literar? Te-a atras afişul teatral? Scena teatrului? Sau o dorinţă neîmplinită aceea de a deveni actor?
– A fost o întâmplare. Poe­tul şi umoristul Dumitru Coreniuc m-a rugat să scriu o scenetă umoristică pentru ansamblul artistic pe care îl conducea şi urma să participe la un festival internaţional de umor din Ucraina. Astfel am scris sceneta „Femeile noastre de toate zilele” pe care am rescris-o până a ieşit o piesă de teatru în trei acte. Mai târziu, după ce am publicat-o, omul de televiziune Vasyl Dovhyi, dramaturg şi regizor a câtorva seriale de mare succes în Ucraina mi-a spus că nu crede să fi citit o comedie mai bună decât aceasta şi că o va propune unei trupe de teatru. După ce am terminat piesa în limba ucraineană, am tradus-o şi în limba română sub titlul „Ibovnice cu ochi de Maramureş” şi am publicat-o pe site-ul „Regizor caut piesă”. Peste trei zile m-a sunat regretatul regizor Dan Simion de la trupa de teatru InDArt din Bucureşti şi mi-a cerut acordul să joace piesa. Pe urmă m-a sunat şi regizorul Nicu Ioan Popa (PIN) din Slatina, povestea s-a repetat şi peste câteva luni am fost invitat la premieră. Se întâmpla în toamna lui 2011 şi iată că piesa se mai joacă şi acum, s-a jucat pe scenele aproape tuturor oraşelor din regiunea Olt, în Bucureşti la Teatrul „Mignon” şi la Teatrul Mic şi la Teatrul „Oscar” din Milano, unde am fost şi eu împreună cu trupa de teatru. A doua piesă, „Logodnicii Amaltheiei”, a fost jucată de mai multe ori în Slatina, de aceeaşi trupă, şi în alte oraşe din judeţul Olt şi în Bucureşti la Sala Dalles. Cât despre cea de-a patra piesă „Cu cine mă culc în seara asta” sau „Portretul făcător de minuni”, nu pot să vă spun mare lucru, dacă va avea o poveste şi eu sunt aproape sigur că va avea, atunci povestea ei de abia începe, deoarece am scris-o de curând.
– Am avut ocazia de a vedea că eşti un pamfletar redutabil, bătăios „până la sânge!” Te mai apucă dorul de umor?
– Da sunt pe val, cum s-ar spune, scriu texte umoristice, un fel de stand up comedy, pe care uneori sunt invitat să le citesc la diverse concerte, mai ales de către cantautorul Nicu Nicuşor sau de prietenul nostru comun Nicolae Doboş, liderul trupei „Arhaic”.
– Regreţi că ţi-ai legat destinul de literatura ucraineană din România atât de puţin cunoscută atât în ţară cât şi afară? De altfel, nici literatura română nu este mai brează! Ţi-ar plăcea să aparţii unei alte literaturi?
– Nu regret deloc, în primul rând datorită literaturii ucrainene am pătruns în literatura română, în cercurile literare bucureştene elitiste, la care cu câţiva ani în urmă nici nu visam. Cum să visezi că o să fi prieten bun cu Aurel Maria Baros, Nicolae Stan, Corneliu Irod, Mihai Antonescu, Ioan Andreiţă, Dan Fruntelată sau Leo Butnaru? În al doilea rând literatura ucraineană dar şi cea română sunt pentru mine totul, eu trăiesc numai din scris şi nu mă plâng. Aparţin atât literaturii ucrainene cât şi celei române, aş putea la fel de bine să scriu şi în limba rusă, pe lângă facultatea de jurnalism, am absolvit şi facultatea de limbi şi literaturi străine, secţia ucraineană-rusă. Dar nu simt în limba rusă. Cred că un scriitor trebuie să scrie în limba în care simte, în limba în care se roagă. Niciodată nu mi-a venit să mă rog în limba rusă.
– Cum a început drumul tău în literatură atât ca poet cât şi ca prozator?
– Am debutat în anul 1977 în revista „Novyi vik” condusă de poetul Ivan Covaci, eram elev în clasa a VII-a, şi de atunci am tot publicat sporadic în diverse reviste, ajutat foarte mult de Pavel Romaniuc, trebuie să recunosc asta, până într-o zi când l-am întâlnit pe regretatul Ştefan Tcaciuc care mi-a oferit toate condiţiile posibile pentru a putea scrie. Spunea, a şi scris în câteva rânduri, că vede în mine, şi în Nicolae Corneştean, doi stâlpi ai literaturii ucrainene din România. Eu cred că nici unul din noi nu l-am dezamăgit şi că se bucură de acolo de sus de fiecare reuşită a noastră.
– Nu vreau să intru cu „cizmele” în viaţa ta personală, în intimitatea ta, dar aş fi curios să îmi spui dacă ai avut ispite ale vieţii? Ai sărit peste altele? Cum le-ai făcut faţă?
– Doar pe cele mai importante, în afară de jocuri de noroc. Nu prea am sărit peste niciuna, m-am apucat până şi de politică, am fost consilier parlamentar, dar acuma m-am lecuit aproape de toate, mai ales de politică, beau rar, era cât pe ce să ajung „băutor fruntaş”, nu mai fumez, cei drept din când în când mă uit la femei frumoase „că şi uitarea e scrisă în legile omeneşti.”
– Mi se pare că ai debutat ca poet. Cum ai ajuns la proză în condiţiile în care cuvântul, este ştiut, este materialul de „construcţie”?
– Foarte greu, nici nu vă imaginaţi cât de greu, patru ani m-am chinuit să scriu prima nuvelă „Ultima revedere”, după ce am văzut-o publicată, am început să scriu cu o uşurinţă de neînchipuit. La fel de uşor scriu şi acum. Niciodată nu revin asupra textului, nu pot, vorba lui Pilat: „Ce am scris rămâne scris”.
– Ce părere ai despre literatura română de astăzi? Dar despre literatura minorităţilor naţionale?
– Avem o literatură foarte bună, dar nu este promovată aproape deloc, o mulţime de scriitori talentaţi nu sunt susţinuţi, îşi publică cărţile pe banii lor, editurile promovează traducerile şi pe scriitorii străini, în afară de câţiva care îşi publică operele la edituri sonore, la care au acces doar ei, „faimoşii”, care pun mâna aproape pe toate proiectele finanţate de stat, pentru traduceri şi altele, şi nu permit altora să se afirme, despre debutanţi nici nu are rost să vorbim. La capitolul literatura minoriţăţilor naţionale, stăm mai bine, deoarece majoritatea cărţilor apărute în limbile minorităţilor naţionale sunt finanţate de Guvernul României. Vorba lui Dinescu: „E mai bine să fi minoritar.”
– Cum şi când ai ajuns la Bucureşti?
– Cu trenul, pe 24 februarie 2006. Lăsând gluma la o parte, atunci mi s-a ivit posibilitatea de a lucra secretar de redacţie la revista literară a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos”.
– Poţi a ne divulga câteva aspecte din munca ta la revista „Mantaua lui Gogol”? Cum ai ajuns la acest titlu?
– Ideea de a înfiinţa o revistă literară care să oglindească literatura ucraineană, mi-a dat-o Ioan Petrovai, cu mulţi ani în urmă, şi am tot căutat împreună un titlu „Concordia”, „Marmaţia literară”, „Ronişoara literară” şi altele. Pe urmă am renunţat la proiect, iar când m-am mutat în Bucureşti, având alte posibilităţi şi văzând că mă susţin scriitori ca Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Corneliu Irod, Leo Butnaru, Ioan Cozmei, Silvia Zabarcenco şi alţii, am reluat ideea, iar titlul mi-a venit pe neaşteptate. Mă aflam pe holul tribunalului din Sighet şi citeam „România literară”, când am dat peste acel citat dostoievskian: „Noi toţi ne tragem din Mantaua lui Gogol” şi am spus: „Asta este!” Aşa s-a născut primul număr din publicaţia trimestrială „Man­taua lui Gogol” care ajuns la cel de-al 23-lea număr.
– Ce aşteaptă Mihai Haifa Traista de la „ziua de mâine” atât ca scriitor cât şi ca maramureşean „desţărat”? La ce mai lucrează scriitorul Mihai Haifa Traista?
– Nu aştept nimic special, până acum viaţa a fost foarte darnică cu mine, mi-a dat cam tot ce, nici măcar, nu îndrăzneam să-mi doresc. Iar de lucrat lucrez la teza de doctorat intitulată „Când sângele se face apă – ucrainenii şi ruşii: aspecte imagologice în context comparativ”, la romanul „Zodia mielului” la o piesă de teatru „Când moartea a fost el” şi la un film documentar „Cobzarul ucrainenilor din România”, un film despre Ştefan Tcaciuc.
– Nu te interesează o antologie a scriitorilor români din Maramureş în limba ucraineană? Dar a uneia a scriitorilor de limbă ucraineană în limba română?
– Da, v-am mai spus că o să mă apuc să traduc din română în ucraineană pentru „Naş holos” şi din ucraineană în română pentru „Mantaua lui Gogol” când voi strânge suficient material pentru antologii o să le public.
– Ai tabieturi atunci când scrii? Nu poţi a scrie fără…?
– Când scriu studii literare, recenzii sau alte articole gazetăreşti mă uit la filme sau citesc, după fiecare zece rânduri, mă uit zece minute la film sau citesc două trei pagini, când scriu proză, uit de mine şi de toate, de abia reuşesc să mă ţin după personaje, care sunt atât de greu de stăpânit.
– Mulţumesc.
– Eu vă mulţumesc!
Echim VANCEA
Sighetu Marmaţiei-Bucureşti (13 iunie 2017-24 iunie 2017)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.