Poate că mulţi dintre noi am văzut cel puţin o dată în viaţă o grămadă mare de lemne, aşezate în formă de igluu, acoperite cu pământ, ce fumegau la partea de sus şi ne întrebam ce se petrece acolo, înăuntru. Aşa se fac cărbunii, era răspunsul. Însă procesul prin care se obţine produsul finit nu este chiar uşor. Mai mult, acest meşteşug este pe cale de dispariţie în Maramureş, din cauză că nu mulţi se mai încumetă să practice această meserie, din diferite motive.
Noi am întâlnit o persoană care încă mai face cărbuni în Pasul Rotunda, pe drumul ce leagă Cavnicul de Strâmbu Băiuţ. Doamna se numeşte Maria Hirt şi de mai bine de 15 ani numai cu asta se ocupă. Deşi nu e o meserie uşoară, o face cu plăcere. Femeia şi-a rupt din timpul ei şi ne-a explicat, cu lux de amănunte, calea prin care lemnul devine cărbune: „În primul rând se aduc lemnele, după care se face vatra. Locul unde se realizează se curăţă în margine şi pe mijloc, de unde iei o rudă de patru sau cinci metri, depinde cât de mare o vrei, în funcţie de cât lemn ai. Acest lemn îl pui de la mijloc şi te tot duci roată, curăţând din lopată pământul negru. Pe urmă începi din mijloc, unde e ţăruşul, ca o gardină la fântână. Lemnul, în bucăţi de un metru, se poate aşeza şi în picioare. Pe lateral se lasă o gaură, pe unde se introduce focul când se termină toată bocşa, cu o rudă la capăt cu o cârpă îmbibată cu motorină. Într-o tură intră circa 150 – 200 metri de lemn ster. Din 12 metri de lemn îşi iese o tonă de cărbuni dacă merge bine. Lemnele sunt din esenţă de fag, din care iese cel mai renumit cărbune. Merge şi lemnul de stejar, sau brad, dar cărbunele obţinut din acestea nu are randamentul aşa mare”.
Este o meserie periculoasă
A face cărbuni este şi periculos câteodată. Acesta e motivul pentru care întreg procesul trebuie supravegheat de la cap la coadă, după cum ne-a mai explicat Maria Hirt: „După ce ai terminat bocşa şi i-ai dat foc trebuie supravegheat, mai ales noaptea, că atunci e periculos. Ziua trece, dar peste noapte trebuie să stai mult pe lângă el, ca să iasă cărbunii cum trebuie. Pe urmă îl acoperi tot cu frunze din pădure, sau cu paie, ori fân, şi apoi îl acoperi cu pământul negru, ca să nu intre deloc aerul. Când se aprinde, trebuie cam trei ore să iasă focul de jos până deasupra, pe gaura lăsată în mijlocul bocşei. Flacăra trebuie păstrată până iese cu totul şi fumul e lin, aşa cum ar ieşi pe horn. Pe urmă urci deasupra bocşei şi acoperi gaura din vârf, dar dai drumul aerului jos prin nişte gropi pe care le sapi în exterior la baza ei, până la lemn. Aerul trebuie să intre, ca de la mijloc, să poată arde. Dacă merge prea tare, mai acoperi câte una. Durata este de circa trei săptămâni. Lemnul arde mocnit, dar câteodată mai şi explodează dacă nu supraveghezi focul cum trebuie. La final vezi doar că rămâne lemnul care arde şi se alege numai cenuşa de el, ceea ce înseamnă pagubă totală”.
O lună durează întreg procesul!
Termenul în care cărbunele ajunge ambalat în sac nu este scurt. Astfel, trebuie să lucrezi săptămâni de zile pentru ca lemnul să se transforme în produs finit. Pe zi ce trece însă, cererea de cărbuni este tot mai mică, iar lemnul tot mai scump, aşa că profitul tinde spre zero: „După ce lemnul a ars cât trebuie, urmează extrasul cărbunelui. Cureţi pământul, frunza o dai la o parte şi pe urmă avem retortele în care punem cărbunii şi acoperim ermetic. Aici ei stau două, trei zile ca să se stingă complet şi trebuie verificaţi. Abia acum se împachetează în saci. Cam o lună de zile durează să scoţi o tură de cărbuni. Pe vremuri când erau lemne multe, începeam o bocşă, o terminam, îi dădeam foc şi apoi făceam alta. Acum este foarte scump lemnul şi nu prea se rentează să vinzi cărbunele din cauză că, de multe ori, rişti să nu rămâi cu niciun profit. Noi, spre exemplu, din luna mai, încă nu am făcut zece tone”, a conchis Maria Hirt.
Cărbunele obţinut se împachetează în saci de hârtie şi se vinde, în special la benzinării. Preţul este de circa 3,5 lei/kg, însă la negocieri el poate scădea şi sub acest prag.
