Maramureşul face parte dintre reperele românităţii mele. Ca topos istoric dar, mai ales, spiritual, paradigmatic şi misterios în ancestralitatea pe care o poartă în şi cu sine şi de care refuză cu mândră obstinaţie să se despartă în deschiderea sa către înaltul „ceriului”.
O paradigmă de umanitate răsăriteană care se impune în particularitatea şi exemplaritatea sa nu doar nouă, pământenilor, celor ce vieţuim de milenii pământul acesta, ci şi celor veniţi din alte orizonturi, europeni ca şi noi, dar pe care istoria i-a sărăcit de valori spirituale şi culturale pierdute demult dar prezervate încă aici.
Îmi aduc aminte de intensitatea cu care a perceput această realitate cineva care avea să rămână de-a pururi legat de lumea românească, cu osebire de Maramureşul pe care l-a cunoscut întâi şi în care, alături de prietenul Gheorghe Pârja, l-am însoţit la începutul anilor ’90 ai veacului trecut într-o călătorie iniţiatică, admirabilul poet francez Gérard Bayo. La Baia Mare, la Sighet, la Săpânţa, la Botiza, pe văile Izei şi Marei, în ţinutul în care „umblă-n pace, şi fără degrabă/fiii şi fiicele unui neam de regi”, cum avea să scrie el într-un poem. Am înnoptat la Deseşti în casa poetului Pârja, sub calda ocrotire a maicii sale. Am băsnuit târziu în noapte sub stelele Septentrionului, într-o comuniune aproape mistică, ascultând cum curge peste noi întunericul şi timpul, simţindu-ne parte a veşniciei, primind în noi toate cele bune şi vechi ale omului, aflând că „lumea e mult mai largă decât ai crezut”. Dar să-l lăsăm pe prietenul nostru francez să ne evoce poetic acel moment unic, rămas pentru totdeauna în sufletul său:
„Fierbinte laptele, şi rece noaptea era/lângă pridvor, sărbătoarea/parcă devenea colosală/fantastică sub lumina/golaşă a stelelor./Înlăuntru aşezate/pe masă cartea/ jerpelită, ochelarii bătrânului./Trecuse de mult miezul nopţii./una după alta se-adunau stelele/strânse spre jurul unei mese celeste/de la care nici unul dintre cei de faţă/ n-ar fi lipsit./ „Moartea m-a uitat”, spunea lângă staul bătrânul./Te gândeai că partea ta de rai pe pământ/ai avut-o. Şi acolo pe masă/cartea jerpelită, mult mai puternic/ chiar decât viaţa, ilumina încăperea.”
Deseşti, atât de puternic întipărit în memoria poetului Gérard Bayo, atât de adânc ecou în interioritatea lui, poate mai profund decât atâtea alte locuri şi întâmplări trăite în această a doua patrie a sa care a devenit România, încât să-l evoce din nou într-un poem care-i poartă numele:
„Coline, de ierburi înalte-ndulcite şi dintr-un/ brusc avânt/ câteodată curmate,/ precum năvala soarelui când/ doar de-acoperişuri/ să se-apropie/ poate, acolo,/ unde umblă-n pace, şi fără degrabă,/ fiii şi fiicele unui neam de regi,/ coline/ de puţină iarbă roşcată-ndulcite, ai spune/ că cineva peste voi/ a plâns de curând” (Deseşti).
Gérard Bayo este un important poet european „bolnav” de românitate, cineva care poate să vorbească, într-un interviu pe care mi l-a acordat, despre: „Sufletul românesc, omenescul din om (fiu al mamei sale şi fiu al lui Adam), vreau să spun, aşa cum mi-a apărut el încă acolo, vizibil peste tot, în fiecare dintre popasurile mele în Transilvania, în Maramureş, în Carpaţi… Omenescul cel adevărat, simplu, fratern, născut dintr o istorie frământată, adesea tragică, uneori manipulată, impregnată de această Ortodoxie care îmi este atât de dragă, de simbolism cosmic şi de o poezie debordând din antologii şi din cântecele orfanilor din Bucureşti, omenescul dincolo de orice barieră lingvistică, precum în baraca obscură despre care vorbeşte Primo Levi, omenescul atât de apropiat de cel al lui Cervantes sau al Castillei şi de care Europa are şi va avea atâta nevoie. Toate acestea tu le ştii. Nu mă obliga să fac încă o dată o declaraţie de dragoste. În orice caz, românii sunt poeţi iar „limba de lemn”, „limbile de vipere” despre care vorbea Hristos le cunosc ei prea bine. Frumuseţea le e necesară. Ei au a ne aduce aceste lucruri esenţiale. Şi sunt sigur că o vor face.”
Un prieten al nostru în sufletul căruia suntem mereu prezenţi. Ultimul său volum „Jours d’Excideuil”/Zilele de la Excideuil, apărut acum câteva săptămâni, un volum de amurg, profund, copleşitor în luminoasa lui nostalgie şi înţeleapta înţelegere a marii treceri, conţine două poeme care vibrează pentru pământul acesta şi poeţii săi. Unul evocându-l pe tragicul poet autodidact Văsălie Dohotar din Petrova Maramureşului şi celălalt pe Lucian Blaga din perspectiva zilei de naştere a acestuia.
Iată-l pe acesta din urmă: „Furtuna -/aniversarea din 9 mai e a ta, lasă totul/ deoparte:/până la crengile cele mai ’nalte destramă/norii/şi bucură-i pe copii, dar n-atinge capacul sicriului tău/de lângă zidul bisericii./Pune-ţi mâna în faţa ochilor/şi începe-a vorbi./Aproape de tine sunt câmpurile, liziera pădurilor.”
Aproape de sufletul nostru este Gérard Bayo!
Horia Bădescu
