Perioada de stabilitate monetară s-a încheiat în această toamnă a anului 2017, băncile comerciale au rămas brusc fără lichidităţi şi va urma, vrem nu vrem, o creştere a dobînzilor la creditele populaţiei, deci între 6 şi 7 milioane de români vor plăti rate bancare lunare mai mari cu 30% şi numărul falimentelor personale ar putea să se dubleze. În faţa pericolului public, Banca Naţională a României şi Ministerul de Finanţe trebuie să colaboreze, relaţia „şinelor paralele” nu mai poate continua!
BNR exercită politica monetară a ţării, iar Guvernul dirijează politica fiscală, însă eficient este dacă cele două sînt corelate în funcţie de ciclurile de creştere şi de descreştere economică. Semnalul a fost dat de indicele ROBOR, care s-a dublat în cîteva zile. Dacă acest avertisment nu va fi stins, flacăra inflaţionistă se va întinde asupra banilor, cu efecte distructive.
Unii acuză politica monetară a BNR, alţii arată cu degetul spre politica fiscală a MF. În faţa pericolului ca deponenţii să-şi retragă banii, banca centrală a reacţionat printr-o injecţie de capital, pasînd criza în curtea garanţilor, cel mai mare fiind Guvernul – sute de mii de tineri au contractat credite pentru Prima Casă cu garanţie de stat! Dar sistemul defect nu poate fi echilibrat cu 9 miliarde de lei, avînd în vedere că întîrziem să ne decidem priorităţile: moneda ori impozitul? BNR, ca agenţie a Guvernului, va trebui să-şi adapteze politica monetară după cea fiscală, pentru a evita discordanţele ce se manifestă.
Banii au fost ieftini, în ultimii ani dobînzile s-au apropiat spre zero – nu şi comisioanele bancare -, pînă la a fi negative (dacă depuneai la bancă 1.000 lei, după un an scoteai mai puţini bani decît ai depus)! Dispreţul faţă de economisire şi faţă de economiile populaţiei şi ale firmelor ne-a adus în această situaţie, ca statul şi banca centrală să domine categoric piaţa banilor. Statul îşi asumă o prea mare sarcină, supracontrolul poate duce la scăparea situaţiei de sub control. Era nevoie ca acest fals excedent de lichiditate şi negativarea dobînzilor să se încheie şi să fie înlocuite cu un ciclu financiar pozitiv, raţional pentru cei care economisesc şi investesc. Nimeni însă nu-şi asumă criza, nici guvernatorul BNR, e prea experimentat, nici ministrul Finanţelor, e prea neexperimentat, deşi unul dintre ei ar trebui să o facă, pentru a putea merge spre înainte.
Teoria economică nu oferă reţete infailibile, dar există constante de care statul trebuie să ţină seama. Guvernul şi Parlamentul au mult curaj în satisfacerea cererilor salariale, adesea exagerate, şi promit să stimuleze mediul investiţional printr-un fond suveran de dezvoltare – forţînd dezvoltarea cu un prea mare preţ! Mecanismul monetar este încă prea instabil, dacă iei dintr-o parte, se dezechilibrează în cealaltă şi trebuie reglat cu efort continuu, mecanismul are variabile prea multe, este deci riscant… Banii sînt ochiul dracului şi se scurg printre degete ca un mercur lichid, iar în economie apar fluctuaţii. Scăparea de sub control a veniturilor din muncă şi capital pune şi aşa preţurile în pericol.
Sîntem într-o situaţie paradoxală, statul n-are încredere în economie şi o împinge spre creştere cu orice preţ, o turează, în loc să o tempereze. Cînd calul fuge prea tare, trage de hăţuri, nu da cu biciul! Politica monetară greşită a generat dobînzi scăzute, însă creditul îndreptat spre domeniul privat n-a crescut. A urcat în schimb creditul subvenţionat în fel şi chip de stat şi acoperit de Guvern din taxe şi impozite stabilite ciclic (mai bine ar fi anticiclic).
Pedala monetară şi cea fiscală trebuie corelate de BNR şi de Guvern precum ambreiajul şi acceleraţia, iar din cînd în cînd trebuie pusă şi frîna, dacă nu vrei să intri în şanţ!



























