Simţim adesea că sîntem nedreptăţiţi, un coleg de muncă sau un vecin este abuziv în relaţia cu noi. O noapte întreagă nu dormim din cauza stresului, tot gîndindu-ne cum să reacţionăm la o aşa nedreptate. Gîndul cel bun şi înţelept ne spune că nu trebuie să ne revoltăm, deoarece nimic nu justifică încercarea de a reacţiona şi a-ţi face dreptate de unul singur.
Politicienii şi alte persoane se plîng de abuzurile judiciare făcute de procurori şi judecători. Miniştrii, primarii se simt vînaţi, culegerea probelor împotriva lor se face prin forţă, li se montează microfoane în casă, sînt urmăriţi ca nişte trădători ce complotează contra ţării. Luni şi ani de zile, sînt supravegheaţi ce fac, unde merg şi li se înregistrează convorbirile private. Statul, prin puterea numită justiţie, îşi permite să suspecteze pe oricine că este infractor şi să-i încalce drepturile constituţionale.
Magistraţii sînt susţinuţi de preşedintele ţării şi de guvernele UE, SUA şi UK, prin ambasadorii lor, care ştiu că lupta împotriva corupţiei are şi victime colaterale, important fiind să introducă frica în cei care manevrează fondurile şi afacerile publice. Este un preţ prea mare, excesul de putere va duce la scăderea încrederii în sistemul de a face dreptate. Ar fi normal ca Justiţia să colaboreze cu celelalte puteri ale statului, nu cu guvernele străine. Nesupunerea la controlul celorlalte puteri este un simptom de lipsă de democraţie, nu de tărie instituţională.
Soluţia conflictului dintre Legislativ şi Executiv, de o parte, şi puterea judecătorească de alta, este apelul la Curtea Constituţională, instituţia care decide în astfel de cazuri. Nesupunerea la deciziile CC, neconformarea la reguli ar decredibiliza buna voinţă de a nu încălca drepturile celorlalţi. Acceptarea susţinerii externe devine suspectă de lipsă de responsabilitate faţă de propria ţară şi nu va duce la bine. Conflictele interne cer soluţie internă, nu externă, dacă vrem să devenim o democraţie reală, fără excese de autoritate judecătorească ce nu acceptă nici o critică şi nici un control. Limitarea puterii judecătoreşti la atribuţiile constituţionale, consultarea celorlalte puteri şi ajutorul reciproc sînt cheile succesului într-o ţară cu democraţie fragilă ca România.
Dar ce te faci cînd Justiţia îi ia pe politicieni la ţintă şi bagă spaima şi teroarea în ei, îi încătuşează şi îi ţine luni în şir la închisoare fără un motiv clar, încălcînd prezumţia de vinovăţie. Asta provine din dorinţa autoritaristă de a propaga frica în popor, mai ceva ca pe vremea lui Ceauşescu! Infracţiunea vizată cel mai des este abuzul în serviciu. Acuzînd inoportunitatea unor cheltuieli publice decise de autorităţi centrale sau locale de stat, Justiţia promovează valori, principii şi mecanisme nedemocratice şi devine o putere neacceptată şi nelegitimă. În fond, politicienii pot să greşească, dar există mecanisme administrative astfel ca eroarea să fie reparată, îndreptată. Controlul puterii politice se face pe baza normelor de drept constituţional, nu penal.
Pentru a nu abuza de putere, Justiţia trebuie să accepte colaborarea cu Executivul şi Legislativul, şi reciproc, în limitele legale. Refuzul de a se supune controlului nu este democratic şi trebuie amendat de preşedintele ţării, dacă acesta nu este părtinitor, adică pe una dintre puteri o angelizează şi pe celelalte două le demonizează.
Speram ca după aderarea la UE cele trei puteri să funcţioneze fără excese de autoritarism, dar iată că au loc atacuri fratricide între părţile statului, Justiţia este susţinută politic de preşedinte, necondiţionat. Critica în exces nu ne convinge, oricine o face, şi nici lauda. Imaginea unui stat catastrofal şi prăpăstios, promovată chiar de către cei care ar trebui să susţină autoritatea, este semnul că fie la prezidenţiale, fie la parlamentare nu am ales raţional, dacă scopul nostru este ca puterile să se pună în slujba indivizilor, fie ei şi politicieni. Alt ţel mai important nu ştim!
