Mai vârtos decât cu alte prilejuri, în acest an sărbătoresc, închinat Centenarului Marii Uniri, ziua de 21 ianuarie marchează o bornă a istoriei noastre pe care nu trebuie să o ignorăm. Căci e ziua în care, în urmă cu 166 de ani, s-a născut Vasile Lucaciu, cel intrat în legendă, încă din timpul frământatei sale vieți, sub numele de ”Leul de la Șișești”, un ”Leu” căruia i s-a închinat o Doină, fredonată și cântată mai întâi în întreg Ardealul.
Prin crezurile și idealurile sale, care erau aceleași cu ale românilor transilvăneni, prin vorbele și faptele sale mărețe, prin dârzenia sa neclintită și spiritul său temerar, prin intuiția vizionară și rostirile sale profetice, prin jertfa de sine, pusă în slujba românilor năpăstuiți de regimul dualist austro-ungar, Vasile Lucaciu a izbutit să se transfigureze, în conștiința conaționalilor săi, dintr-un mărunt preot de țară într-un adevărat apostol al neamului său.
Vreme de 4 decenii, îmbrăcat în sutană, ca un cavaler cruciat din alte veacuri, transformând Cuvântul în armă și Credința de neam în pavăză, preotul Lucaciu s-a aflat în primele rânduri ale bătăliilor purtate de românii ardeleni cu opresorii lor. Indiscutabil, lupta sa se înscrie în marea epopee a luptei pentru emancipare și unitate națională, o epopee începută, cu un secol și jumătate înaintea sa, de episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu Klein, cu a sa mișcare a Supplex-ului, și continuată apoi de cei trei corifei ai Școlii Ardelene (Samuel Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai), de artizanii revoluției transilvănene de la 1848 (Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Avram Iancu…), precum și de cei ai mișcării memorandiste (Ioan Rațiu, George Pop de Băsești …). Așa că, în mod legitim, Vasile Lucaciu face parte din această galerie strălucită de apostoli și cruciați ai cauzei naționale.
Numai că, din fericire, el a fost mai mult decât un luptător neînfricat ori un strălucit om politic. Puțină lume știe că Lucaciu a fost și un cărturar poliglot, la fel de strălucit ca și omul politic, ce și-a format și șlefuit spiritul său enciclopedic și proteiform la Gimnaziul Catolic din Oradea la Școlile Blajului și la Institutul de Propaganda Fide din Roma. Din orașul de pe malurile Tibrului, el s-a întors acasă cu titlul de doctor în filozofie și teologie, obținând calificativul magna cum laude, titlu pe care l-a dobândit fie în 1870, adică la vârsta de 18 ani, după cum susțin regretații dr. Valeriu Achim și dr. Aurel Socolan, fie în 1874, adică la 22 de ani, după cum susține scriitorul și gazetarul Tiron Albani în monografia Leul de la Șișești, apărută la Oradea în 1936.
Oricum, indiferent de anul și indiferent de vârsta la care l-a dobândit, e sigur că titlul de doctor n-a fost obținut de Lucaciu prin … fraudă și … plagiat. Că acesta-i adevărul o demonstrează opera sa! Ea cuprinde câteva sute de texte publicate în Gazeta de Transilvania, Observatorul, Tribuna Poporului, Tribuna, Românul, Poporul român, Adevărul, Epoca ș.a. În omiliile, studiile și articolele publicate în revistele și gazetele timpului din Transilvania, Ungaria, dar și în cele de peste munți, cu formația și vocația sa enciclopedică, autorul abordează teme din cele mai variate: religioase, istorice, politice, sociale, etice, filosofice, sociologice, politologice, lingvistice … Parcurgându-le, te surprinde erudiția copleșitoare a autorului, ce se conjugă deseori cu un spirit polemic redutabil. De pildă, puțină lume știe că Lucaciu a polemizat atât cu Eminescu, pe tema rolului jucat de Biserica Greco- Catolică în cristalizarea și afirmarea identității naționale a românilor ardeleni, cât și cu Maiorescu, pe tema modernizării limbii române.
În plus, calitatea sa de cărturar strălucit al timpului său e confirmată și prin cele 3 cărți de filozofie, Logica, Metafizica și Morala, intitulate Instituțiuni filosofice, publicate la Satu Mare între 1881-1884. Redactate după tiparul scolastic, Instituțiunile, care se întind pe aproape 750 de pagini, sunt de fapt cursuri sau tratate destinate elevilor de la Gimnaziul Superior din Satu Mare, instituție pe care Vasile Lucaciu a slujit-o, ca dascăl de filozofie și teologie, între 1878 și 1885. Cu tot izul lor arhaic și latinist, prin prisma conținutului, Instituțiunile sunt comparabile cu puținele tratate și cursuri universitare similare existente în spațiul românesc al acelor vremuri. De pildă, după același criteriu de evaluare, Logica scrisă de Lucaciu nu e cu nimic mai prejos decât cea pe care a scris-o Maiorescu, publicată cam în același timp.
Mai mult la configurarea profilului său cărturăresc a contribuit și Istoria lui Fotiu, Patriarhul Constantinopolului, urzitorul schismei grecești, publicată în Baia Mare la 1892. Această carte, care e o prelucrare după ”preotul I. Jagar, canonic ordinar și profesor de istorie la Universitatea numită Sorbona”, e de fapt o istorie a bisericii creștine, ce se întinde până la a doua jumătate a veacului IX, când din cauza ambițiilor lui Fotiu, un mirean educat ce a fost înscăunat rapid ca patriarh al Constantinopolului, când s-a produs mica schismă între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană.
În fine, anvergura intelectuală și profilul cărturăresc proteiform al părintelui Lucaciu ar fi incomplete și amputate, dacă nu ne-am referi, chiar și succint, la studiile și articolele publicate în Revista Catolică, pe care el însuși a fondat-o, în 1885, și a condus-o, vreme de peste două decenii. Din sumedenia de texte iscălite în această revistă, prin dimensiunile sale, prin subtilitatea și profunzimea analizelor, prin obiectivitatea judecăților și rigoarea demonstrațiilor, prin noutățile ideatice și rafinamentul soluțiilor, cel mai izbutit studiu îmi pare a fi Chestiunea socială, publicat între 1902 și 1905, studiu ce se întinde pe aproape 100 de pagini. Prin temele tratate aici, Chestiunea socială este un mic tratat de doctrine politice. Pornind de la ”chestiunea socială a inegalității” Lucaciu analizează doctrinele și soluțiile pe care le oferă la această problemă socialiștii, liberalii ori anarhiștii. Riguros și metodic, după ce expune conținutul acestor doctrine, autorul semnalează viciile lor. Astfel, de pildă, combătând ideologia socialistă, Lucaciu sesizează corect că, în cele din urmă, ”socialismul râvnește la supunerea și contopirea totală a individului în societate”, adică la depersonalizarea și masificarea ființei umane.
Analizând doctrina liberală, autorul afirmă că ”această filosofie e periculoasă, deoarece făgăduiește existența unei legi morale, care să reguleze relațiile dintre oameni în activitatea economică”. Mai mult, ”liberalismul încurajează individualismul, care degenerează în egoism și zgârcenie”. Combătând efectele politicilor liberale, Lucaciu demonstrează că această politică este indezirabilă, întrucât ”… nu trebuie să așteptăm până când întreaga bogăție națională se va concentra în mâinile unor puțini la număr, ci e destul să arătăm că acest sistem are tendința de a-l favoriza pururi pe cel puternic față de cel slab”.
Respingând aceste ideologii, autorul optează pentru o doctrină politică de inspirație creștină, lansând pentru prima dată, o repet, în literatura politologică românească termenul de creștin-democrație (1903). Postulând prioritatea etică a muncii asupra capitalului, el constată că ”… chestiunea socială devine o chestiune de etică și morală, a cărei rezolvare definitivă va fi posibilă numai atunci când la baza acțiunilor umane va sta morala creștină, când se vor armoniza relațiile juridice cu morala creștină, când în activitatea cetățenilor și a instituțiilor statului se vor accepta, promova și practica legile moralei creștine.”, căci ”democrația creștinească are ca temelie principiile credinței și ale moralei creștine”. Așadar, după cum se poate desluși din rândurile anterioare, Vasile Lucaciu a fost cel dintâi politolog care formulează în știința politică românească conceptul de creștin–democrație, fiind totodată și cel dintâi doctrinar al creștin-democrației românești, o doctrină politică ce a fost cultivată, promovată și aplicată apoi în viața politică de către … Iuliu Maniu și … Seniorul Corneliu Coposu.
Ioan Țiplea
