Oamenii moderni acuză stresul cotidian de la serviciu şi uneori din familie, produs de necazurile şi problemele inerente cu care se confruntă, de uzura şi supărările ce lasă cicatrici dureroase, aşa că aşteptăm cu toţii weekendul în speranţa că ne vom odihni fizic şi psihic şi de luni ne vom putea relua munca la firma sau la instituţia unde ne cîştigăm salariul. Căutăm aşadar mai abitir tihna căminului, singurătatea meditativă, pentru a ne reface echilibrul, şi printr-o minune, la comanda unui eon necunoscut, se reaprind triliardele de trasee neuronale şi miliardele de celule obosite ce ne compun, iar pofta de viaţă reapare!
Cei care lucrează în sistemul capitalist de dimineaţa pînă seara, legaţi de economia primară, secundară sau terţiară, găsesc cu greu răspuns la întrebarea care este scopul vieţii. Comandamentul mediat este să rezolve ordinul, să încheie lucrarea la timp şi de calitate, iar la sfîrşitul săptămînii de muncă, să cîştige satisfacţia că a mai parcurs un pas pe calea spre moarte, deci va adormi liniştit, ca un prunc de ispravă. Oamenii cu funcţii de răspundere îşi găsesc cu greu liniştea şi se despart cu dificultate de griji şi himere, dar şi cei obişnuiţi, care execută sarcinile în aparenţă simple, de muncă semicalificată sau necalificată, se poticnesc adesea. Ne consolăm însă cu ideea că orice fiinţă umană are acces la porţia minimă de fericire, fie prinţ, fie cerşetor, cîtă vreme se prinde în hora vieţii. Nu există satisfacţie mare sau mică, fericirea nu are cauze exterioare, ceea ce ne face egali ca principii.
La fel de multe persoane se plictisesc şi caută noi surse de excitaţie şi suspans, pentru a ieşi fie şi provizoriu din starea de insatisfacţie, dublată de indiferenţa faţă de semeni. Nu-i o mare pagubă pentru umanitate că aceste personaje trăiesc pe mize mici – totuşi, cîtă vreme îşi obţin doza de combustibil sufletesc, vor fi fericiţi. Doar că e meschin să te pui pe tine însuţi în centrul lumii, ştiind că altcineva se află în miezul fierbinte al fiinţei. Acţiunea în favoarea altora este cea care se răsfrînge pozitiv asupra sinelui şi fac excepţie în special artiştii, preocupaţi de înregistrarea şi valorificarea percepţiilor personale, munca lor vocaţională va deveni artă. Dar greutatea pe care creatorii o suportă în plus este dată de daimon, căruia creştinii îi zic înger căzut.
Am citit în aceste zile patru eseuri, scrise de studenţi de la Universitatea Nord din Baia Mare, la tema frumosului lăuntric. Sînt influenţaţi, desigur, de ce cred filosofii despre fiinţă şi se revoltă, au o privire critică asupra realităţii şi existenţei, cu puţine circumstanţe atenuante. Insolvabile nu sînt problemele individului, acesta găseşte mereu o cale spre liman, chiar şi în cele mai inumane condiţii, ci ale mulţimii. Un popor progresează cînd cei mai defavorizaţi cetăţeni sînt fericiţi, în măsura în care omul poate să fie. Însă va fi totul zadarnic cînd minoritatea prosperă (material, cultural), în vreme ce majoritatea rămîne săracă.
Omul activ profită de zilele libere de la sfîrşitul săptămînii de lucru pentru a-şi face curăţenie pe dinafară şi pe dinăuntru. Pentru unii, e suficient să recite imnuri dedicate fiinţei divine şi nevoia de perfecţiune va fi domolită, în acelaşi timp înţelegînd aceştia că nu-i indicat să trăiască în dependenţă emoţională. Alţii practică experienţele gratuite: se duc la spectacole sau la meciuri, evenimente benefice pentru controlarea violenţei prin afecte. Cei voluntari îi susţin pe oamenii aflaţi la nevoie, convinşi că un leac eficient pentru suflet este ajutorul necondiţionat – piaţa dezintereselor devine din ce în ce mai liberă. Azi şi nimicul capătă preţ şi se schimbă în totul, iar fericirea ia forme comerciale şi circulă global, în veşminte atractive şi sofisticate.
Ei bine, tineri sau adulţi, femei sau bărbaţi, avem posibilitatea să ne aflăm tihna în grupul afectiv şi să evităm competiţia, păcatul, persecuţia, frica şi alte tare. Reţeta tihnei este aceeaşi, să urmărim binele comun şi interesul comun, nu pe cele personale.
