Abandonată de părinţi, Florica Ciceu ne învaţă lecţia iubirii

3
4800

Un chip frumos, cu o privire luminoasă care cuprinde în ea multă dragoste pentru fiecare făptură din jur. Rămâi fascinat din prima clipă de tânăra care îţi oferă prietenia ei de la prima vedere. Îi zâmbeşte şi îţi vorbeşte de parcă te-ar cunoaşte de o viaţă întreagă. Nimeni nu ar bănui suferinţa prin care a trecut Florica Ciceu. Are acum 24 de ani, dar o viaţă întreagă a tânjit după dragostea părintească. Mărturiseşte că i-a iertat demult pe părinţii ei pentru faptul că au dus-o alături de fraţii ei într-un centru de plasament din Ocna Şugatag. „Asta a fost situaţia”, spune resemnată Florica Ciceu. Mama ei s-a îmbolnăvit când Florica era o copilă de cinci ani, iar tatăl ei şi-a dat seama că nu va putea duce de unul singur greul familiei, aşa că împreună cu fraţii săi s-a sfătuit să-i dea pe copii la un centru de plasament. Treptat, Florica a învăţat iertarea, dar şi iubirea, spunând că Dumnezeu i-a fost „aliatul” cel mai de nădejde în lupta sa interioară. Acum Florica e absolventă a unei Şcoli Postliceale, specializarea asistent medical generalist şi al Facultăţii de Pedagogia învăţământului preşcolar şi primar. Vrea să-i ajute pe semenii săi, să-şi ofere sprijinul pentru copiii instituţionalizaţi şi chiar şi-a propus ca pentru început să devină mamă pentru trei copii din centrul de plasament. În plus, Florica îşi va întemeia în curând o familie alături de un tânăr din Bârlad, stabilit în America. Surprinzător, Florica a mai avut şansa să plece în America în urmă cu ani întregi când o familie a vrut să o adopte după ce fetiţa lor de 13 ani a murit într-un accident. Atunci a refuzat să plece, dar a ţinut legătura cu familia respectivă care şi-a anunţat prezenţa la nunta ei.

“Lipsa dragostei părinteşti se simte cel mai greu”

Florica Ciceu şi cămaşa cusută de mama ei naturală
Florica Ciceu şi cămaşa cusută de mama ei naturală

R: Care e pe scurt povestea vieţii tale?
F.C.: Am ajuns la centrul de plasament în 11 martie 1998 împreună cu fraţii mei. Tatăl meu împreună cu fraţii lui au decis să ne dea la centrul de plasament pentru că mama mea s-a îmbolnăvit şi e schizofrenică şi în prezent. Aveam cinci ani. Mai aveam doi fraţi mai mari, unul de 17 ani şi celălalt de 8 ani.
R: Cum a fost despărţirea de familie?
F.C.: A fost greu. Deşi ştiam că trebuie să merg la centrul de plasament, de fiecare dată când ieşeam de la grădiniţă fugeam acasă. Eu sunt din comuna Ocna Şugatag. Părinţii mei locuiesc cam la 2 km distanţă de şcoală. Am ajuns într-o grupă unde erau educatori doam­na Mariana şi Florin Poenar. După multe insistenţe au reuşit să mă convingă să rămân acolo. Mi-au spus că ar fi mai bine să rămân la centrul de plasament, să mă apuc să învăţ, să-mi fac un viitor. M-au convins că sunt mai bune condiţiile aici. De când mama s-a îmbolnăvit, tatăl meu nu a reuşit să ducă la bun sfârşit o casă, să asigure condiţii prielnice. Nici în prezent nu au curent electric.

Florica alături de tatăl ei natural
Florica alături de tatăl ei natural

R: Părinţii tăi te-au mai căutat?
F.C.: Tatăl meu de fiecare dată venea şi mă căuta şi îmi aducea plăcinte de acasă, gogoşi, tot ce gătea mama pe acasă. Mami, în crizele de schizofrenie când fugea de acasă, venea tot timpul să mă caute. Cât timp am fost mică am acceptat foarte greu că am trăit într-un centru de plasament, că nu am avut părinţi. Mai ales atunci când mergi la şcoală şi vezi că toţi ceilalţi colegi vin cu părinţii atunci când e şedinţă cu părinţii sau alte activităţi. Nu prea am înţeles de ce noi nu puteam fi împreună. Toţi patru am fost în părţi diferite, am avut o viaţă destul de grea. Mi-a trebuit ceva vreme ca să-i iert, deşi nu aş fi avut ce să iert. Boala a venit şi asta a fost situaţia. Lipsa afecţiunii materne, paterne e ceea ce se simte cel mai greu. Aici avem toate condiţiile: apă caldă, rece, mâncare, haine. Dar e vorba de dragostea mamei. Le lipseşte copiilor mult. Acum când trebuie să plec, e aici în centru copilul acesta micuţ care vine, mă strânge în braţe, îmi spune că mă iubeşte.

O viaţă în slujba semenilor

Florica împreună cu sora ei, Maria
Florica împreună cu sora ei, Maria

R: Cum a fost viaţa în centru?
F.C.: Am crescut într-o grupă de 14 copii. Am fost educaţi că toţi suntem fraţi şi surori. Atunci am înţeles că avem o familie mai mare. Aveam un program pe care trebuia să-l respectăm. Când veneam de la şcoală, obligatoriu trebuia să ne schimbăm de haine. Aveam timpul nostru de joacă, apoi trebuia să ne facem temele, într-un anumit interval. Ce ştiam era că trebuie să învăţăm ca să avem un viitor. Educatorii de atunci ne-au învăţat acest lucru, ne-au ajutat, ne-au sprijinit. Ştiu că aşteptam foarte mult ora cinei. După ce primeam bursa de la doamna educatoare îi dădeam banii ei şi când aveam nevoie îi spuneam şi ne întreba pentru ce avem nevoie. Îi spuneam ce vrem să facem cu banii. Ne cumpăram de obicei Delma cu şuncă, biscuiţi şi bomboane gumate din care ne făceam baloane mari. Doamna Mariana punea tot ce ne cumpăram pe un dulap şi ne spunea: când ai terminat de învăţat îmi spui lecţia şi le iei. Până atunci rămân acolo, te poţi uita la ele. Acesta era un mod de a ne stimula pentru a învăţa. Sistemul ne-a oferit şansa de a face şcoala fără să plătim.
R: Ceilalţi fraţi unde sunt acum?
F.C.: Unul dintre fraţi e şofer pe tir în Spania, cel mijlociu are o fetiţă, e în Germania. Mai am o soră de 14 ani care e în plasament la o mătuşă.

De la Centrul de Plasament din Ocna Şugatag… în America

Florica alături de soţul ei
Florica alături de soţul ei

R: Care a fost parcursul tău după ce ai terminat liceul?
F.C.: După ce am terminat liceul la Sighet, am absolvit o şcoală postliceală, la profilul asistent medical generalist şi facultatea, specializarea pedagogia învăţământului primar şi preşcolar. Am ales specializarea de asistent medical pentru că mi-ar plăcea să ajut oamenii. E un mod în care mă simt utilă. Atunci când văd oamenii că zâmbesc, că se simt mai bine pentru vorbele pe care le spun, deja sunt bucuroasă. Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar am ales-o pentru că mi-ar fi plăcut să lucrez ca educator într-un centru de plasament. Am crescut într-un centru de plasament, ştiu reacţiile pe care le au copiii, ştiu de ce reacţionează aşa şi atunci mi-ar fi plăcut să-i ajut şi pe ei.
R: Ce proiecte ai pentru viitor?
F.C.: Dacă nu ar fi apărut viitorul meu soţ, aş fi rămas în România şi mi-ar fi plăcut să lucrez într-un centru de plasament. În curând mă voi căsători şi vom pleca în America, acolo unde locuieşte soţul meu. El e român, e din Bârlad. Până se vor legaliza actele voi fi nevoită să stau acolo.
R: Cum l-ai cunoscut pe viitorul tău soţ?
F.C.: De vreo 4 ani fac voluntariat la Sala de Sport cu copiii din zonă. De obicei predăm lecţii din care copiii pot să extragă ceva pentru viaţa reală şi să trăiască mai frumos. Îi încurajăm să-şi ia părinţii, să meargă la biserică, să se roage împreună. Mai facem jocuri sportive, lucru manual. Cu soţul meu m-am cunoscut în 2015, dar am început să vorbim abia din 2017. El a apreciat că deşi am trăit într-un centru de plasament, am o experienţă de viaţă pe care alţii nu o au, am o altă perspectivă de viaţă, văd altfel lucrurile. A rămas uimit cum Dumnezeu mi-a purtat de grijă.

Mamă pentru copiii abandonaţi

R: Ţi-ai propus să iei acasă copii din centrul de plasament?
F.C.: Sunt puţini care ştiu acest lucru, pentru că lumea nu mă încurajează în acest sens. De copiii de care m-am ataşat, cei trei frăţiori de aici, mi-ar plăcea să-i iau acasă. Seara ne rugăm împreună cu copiii. Viitorul meu soţ meu le aduce dulciuri, le pune de­sene animate pe laptopul meu. Dar soţul meu mi-a zis: dacă Dumnezeu ne luminează să facem aşa ne vom întoarce în România şi ne vom ocupa de copii.
R: Simţi că necazurile te-au ajutat să înveţi să iubeşti mai mult?
F.C.: Cred că Dumnezeu a pus această dragoste în mine pentru copii. La început nu i-am privit ca şi cum ar avea nevoie de afecţiune, de sprijin. Cu timpul m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea înţelepciune, să mă facă să înţeleg ce aş putea să fac pentru aceşti copii. Am înţeles că au nevoie de dragoste. Lucrarea mea de licenţă a avut ca temă: basmul terapeutic în dezvoltarea socio-emoţională la copiii instituţionalizaţi.

“Să devină mai buni decât părinţii lor”

R: Ce sfaturi le-ai da copiilor care provin din sistem?
F.C.: Ei ar trebui să aprecieze că sistemul le oferă toate condiţiile. Trebuie doar să înveţe. Fără şcoală nu poţi să faci nimic în viaţă. Să profite de acest lucru şi să înveţe ceea ce vor ei să facă. Să nu se lase amăgiţi de promisiuni venite din partea oamenilor, că le vor da bani, că vor merge la ei acasă. Să înveţe, să obţină o diplomă şi să meargă să lucreze în domeniul care le place. Să asculte de educatori, pentru că educatorii le spun lucruri ca şi cum le-ar vorbi propriilor copii. Aşa cum te formezi de tânăr, aşa vei fi şi ca adult. Să nu devină ca părinţii lor. Sunt părinţi care nu sunt un exemplu bun şi atunci ei ar trebui să aleagă să facă bine. La rândul lor vor deveni părinţi, îşi vor întemeia o familie, să le dea copiilor o altă educaţie.

3 COMENTARII

  1. Bravo!Felicitari..!esti frumoasa,curajoasa si desteapta.Dumnezeu sa te aiba in paza Lui. MARIUCA este la fel ca tine.Este in grija fratelui meu.Va fi o femeie adevarata.

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.