Tradusă din engleză, sintagma se referă la copiii cu deficienţă de atenţie, tulburări de mobilitate şi agitaţie excesivă. Afecţiunea, spun psihologii, este de natură neurobiologică şi se manifestă printr-o hiperactivitate şi impulsivitate, simptome comportamentale inadecvate vîrstei. Ca orice „boală modernă” provoacă controverse, specialiştii vor să identifice cauzele, iar companiile farmaceutice profită şi declară că pentru tratament dispun de medicamente miraculoase. Alţi specialişti consideră sindromul o ficţiune bizară, o nouă găselniţă a medicinii moderne. Pe de altă parte, statisticile unor spitale universitare europene, de prestigiu, relatează că bebeluşii născuţi prematur prezintă un risc ridicat de a se îmbolnăvi de A.D.H.D., faţă de copiii născuţi la termen. După unele opinii, afecţiunea s-ar datora alimentaţiei deficitare a femeilor însărcinate, asociată cu consumul de alcool, cafea, fumatul, stresul şi abuzul în alimentaţie de zahăr alb ce determină agitaţie psiho-somatică inclusiv la adulţi. Lăsînd speculaţiile la o parte, înţelegerea fenomenului impune cîteva precizări. Deşi în vechiul regim nimeni nu a vorbit şi auzit de afecţiune, copii cu deficienţă de comportament au fost, în număr proporţional cu ponderea populaţiei şcolare. Prin natura profesiei, unele cadre didactice, din învăţămîntul preliceal, s-au confruntat cu comportamentul atipic (coleric, impulsiv şi neastîmpărat) al aşa-numiţilor „copii problemă”. La vremea respectivă, în absenţa psihologilor şcolari, copiii nu au beneficiat de asistenţa psihologică elementară şi greul a căzut pe umerii învăţătoarelor şi diriginţilor, cu astfel de copii în clasă. La ora actuală, cine doreşte să acţioneze pozitiv trebuie să ţină seamă de sfaturile psihologilor competenţi în abordarea fenomenului. Spre bucuria părinţilor, ei afirmă că genul de copii cu sindromul A.D.H.D. nu fac obiectul învăţămîntului special destinat altor categorii de copii. Erorile naturii din perioada prenatală pot fi corectate dacă se lucrează în echipe formate din părinţi, cadre didactice şi psihologi-terapeuţi. Teoretic, soluţia sună bine, însă cînd vine vorba despre şcoală, munca în echipă nu întotdeauna funcţionează la parametri normali. În situaţia copiilor cu probleme, primii care trebuie să sesizeze deviaţiile de comportament sînt părinţii sau membrii familiei. Pentru evitarea complicaţiilor, consultul de specialitate şi stabilirea diagnosticului intră în responsabilitatea părinţilor. Toleranţa excesivă a comportamentului copiilor, pusă pe seama copilăriei, este o greşeală greu de reparat. Adesea, părinţii uită că vine şcoala, unde independenţa şcolarilor este limitată şi toţi trebuie să respecte cerinţele şi rigorile şcolii. Neinformate la timp, cadrele didactice, în necunoştinţă de cauză, evită în clasă copiii cu A.D.H.D. Prin mijloace specifice nu vor ezita să apeleze la soluţia transferului care nu rezolvă problema. În unele şcoli din ţările UE, în clasă nu sînt mai mulţi de 15 elevi şi cadrele didactice dispun de timpul necesar pentru a se ocupa inclusiv de copii cu acest gen de afecţiuni. O măsură similară luată în şcolile noastre ar fi salutară şi oricînd bine-venită. Să nu uităm că sistemul nostru educaţional nu este capabil să rezolve problemele copiilor obişnuiţi, cu atît mai puţin ale celor cu frustrări generate de cauze puţin cunoscute. De aceea, psihologii declară că în ecuaţia progresului făcut de copiii cu A.D.H.D., rolul decisiv revine psihologului-terapeut. Care în afara programului şcolii, cu copilul ar trebui să efectueze cel puţin 2-3 şedinţe de psihoterapie. Numai că specialistul trebuie plătit şi dacă nu are contract cu C.A.S.-ul părinţii sînt buni de plată. Fără mari eforturi, unde este cazul, părinţii pot interveni în sprijinul propriului copil. Consumul de medicamente este exclus, agravează afecţiunea, maschează sindromul şi are efecte secundare. Specialiştii recomandă alimentaţia naturistă fără a cădea în capcana celei vegetariene, copiii sînt în creştere şi în meniu au nevoie de proteină de origine animală. Toţi părinţii îşi doresc copii integri la minte şi trup, încît la maturitate să fie apţi pentru a-şi purta singuri de grijă. Din nefericire, uneori natura greşeşte şi avem obligaţia, ca în măsura posibilităţilor să-i corectăm greşelile. Orice efort făcut este o şansă dată vieţii încît ea să meargă mai departe.
Prof. Vasile ILUŢ
