Un general de fluturi ca Nichita

De obicei, la venirea pe lume a unui prunc, ursitoarele nevăzute stau în preajmă. Îi ţes destinul şi îl proiectează într-un viitor cu virtuţi învingătoare. Neapărat va răpune balaurul. Nici Nichita Stănescu, la naştere, nu a fost ocolit. I-au prezis că va ajunge mare pianist sau chiar un violonist ca Paganini. Cu adevărat a cîntat la pian la îndemnul mamei, dar într-o vioară a descoperit necuvintele. Am trecut de cîteva ori pragul casei părinteşti din Ploieşti. Din fosta piaţă sîrbească. Acolo am apăsat pe clapele pianului la care cînta. Nini (nume de alint al lui Nichita). Mi-am adus aminte de ciclul de poeme ale lui George Ţărnea: Nini Santonini şi lecticile dialectice. Nini avea ochi lipiţi de bolta cuvintelor. Casa amintirii îmi dă un fior ciudat. Am învăţat mai limpede definiţia elegiei. Alături maşina de scris, soba cu firidă, multe diplome, premii şi monede. În patul aristocratic stă melancolic ursuleţul de pluş. Am un privilegiu unic. Mă însoţeşte chiar profesorul de limba română al marelui poet: domnul Constantin Enciu. S-a stins din viaţă în urmă cu doi ani. Fiecare cuvînt al profesorului se întrupa într-o amintire fără seamăn. Mă simt un om fericit. Parcă l-aş însoţi prin Cernăuţi pe Aron Pumnul, dascălul lui Eminescu. Domnul Enciu mi-a vorbit cu afecţiune despre poet. Ascult poveşti nefardate. Îmi vorbeşte ultimul dascăl, pe atunci în viaţă al lui Nichita. Vorbea aşezat, parcă dese­na litere în aer. Cu ochii lui ageri privea undeva în trecut. Cînd era student, iar la catedră erau N. Iorga, Al. Rosetti ori D. Caracostea. Nu uită că interesul meu este elevul dumisale Nichita Stănescu. Scene de luat în seamă din devenirea poetului. Era preocupat atunci de Topârceanu, de satira şi umorul versurilor lui. Intuia în versurile acestui poet şăgalnic sensuri adînci. Înainte de a veni la casa amintirilor, profesorul Enciu m-a dus în clasa unde a învăţat Nichita. Se afla la parter şi el stătea în ultima bancă pe rîndul din mijloc. Răspundea la întrebări calm. Era modest, liniştit şi visător. Nichita era preocupat să-şi creeze propriul univers. A rămas pînă la maturitate un orgolios discret. Glumea, dar simţea nevoia să impună o lume a lui. Reguli făcute de el şi respectate de alţii. Era timid. A învăţat într-o clasă cu băieţi. Pe atunci nu erau clase mixte. Singurul loc unde veneau şi fete era Cercul literar. Profesorul de limba română al lui Nichita spune că elevul lui „este, fără îndoială, unul dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii contemporane”. Mă întorc cu profesorul la Casa memorială. Ne trecem privirea peste manuscrise, trofeele obţinute de Nichita în ţară şi în lume. Medalia Herder şi „Cununa de aur a serilor de poezie de la Struga”. Multe obiecte legate de Nichita care au darul de a reînvia timpul. Plecăm spre Piaţa Victoriei unde în 1999 a fost dezvelit bustul de bronz realizat de sculptorul Ştefan Macovei. Profesorul Enciu a scris despre poezia elevului său. Mi-o spune cu mîndrie cum un profesor poate învăţa de la cel pe care l-a învăţat. Păstrez fotografiile făcute cu un prilej cu profesorul Enciu. Şi acum vă întreb: vi-l imaginaţi pe Nichita la 85 de ani? Care i-ar fi împlinit astăzi 31 martie. În urmă cu patru decenii, la Deseşti, Nichita credea în veşnicie. „Pururi tînăr, înfăşurat în manta-i” Laurenţiu Ulici spunea că Nichita este cel mai important poet de după război. Cele două călătorii în Maramureş au sfinţit locul cu ondularea poeziei. Singurul poet care s-a mutat în necuvinte „un viscol uneori ne bea ursita, aşa cum ninge cu zăpada neagră, pe-un general de fluturi ca Nichita (D. Ureche). Multe cămăşi a îmbrăcat poetul. Dar cămaşa naşterii rămîne definitivă. Cu ea a defilat prin lume, acest general de fluturi.