Poetul Ştefan Aurel Drăgan, născut în Bârsăul de Sus, a locuit multă vreme în Baia Mare. Prozatorul şi poetul sătmăreano-maramureşean trăieşte acum în Cluj-Napoca, mai precis în Baciu, pe malurile Nadăşului. De curând, a împlinit 67 de ani. La mulţi ani!
FURTUNA
Aş înfiinţa o şcoală a lacrimei,
dar cine să spună,
dar cine să audă
când nimeni nu ştie de unde inundă
şi de ce ne fereşte;
de unde, din ce se adună
nesemănată…
sau rodul plânsului al cui este,
pentru cine e sortită durerea sau râsul,
prin care ferestre pândeşte
şi din ce necunoscută mare
flutură semn, strigă sau linişteşte o furtună?
O VREME AŞTEAPTĂ
A mai trecut o vreme pe calea cea largă a lumii
pe care se-nghesuie de-a valma toţi trecătorii,
ca să umple golul imens şi fără de formă
ce nu ne mai încape.
Pe valul cel mare se-nvolburează neodihnite ape
şi-n lut alte zvonuri stau gata să se-ntreme
fără astâmpăr;
o altă vreme aşteaptă
la poarta nebănuită a minunii,
doar deasupra stă zeul ce promite
şi anunţă un necunoscut număr ce dă infinitului sens,
punând fugii un nume.
Am smuls de la viaţă încă o vreme,
prin colbul lucrurilor mereu cotrobăind
şi scuturând flamuri de ceaţă
ce fulguie într-o nouă pornire
unde îşi caută zvonul ce vesteşte o nouă dimineaţă
ce-şi desluşeşte starea în necurmatul mers.
Din preamultul cât mi s-a dat,
Cât am luat şi cât am ales?
NESFÂRŞITA CĂRARE A LUMII
Cărările lumii nicicând nu se gată,
alte poteci ies în cale din ochiul tainei clipind,
alt murmur, altă şoaptă de fericire
de haina speranţei se-agaţă c-un spin.
Un fabulos animal cu blană nevăzută
în noapte mă poartă ca să-mi alunge gerul,
să mă ducă pe a spaimei cărare
de unde nu ştiu a mă întoarce…
doar strigătul pruncului spre care mereu alerg
îmi desluşeşte o uşă spre o nouă chemare.
Ajuns la capăt, la un luminiş fără tărâm,
un cântec nemaiauzit mă strigă şi-mi arată
că alte cărări vor să se nască
şi la crucile drumului stelele altă poveste şoptesc –
despre frigul nesfârşitului drum
ce vrea să se oprească.
POVARA DE CÂNTEC
Luna-i mândră,
oamenii stau, se preumblă şi alungă frica.
Necontenit animale ascunse
se strecoară pe lângă tristeţile umane.
După colţ un iepure face zarvă-n zadar
pentru a alunga moştenita povară de vină
lăsată sub un spin ce nu mai înspină.
Luna-i mândră, morţii umblă,
ţi-am spus de-atâtea ori, Măriucă.
Tu m-ai ascuns sub povara de cântec,
sub marea piatră care neobosit ne îmbină.
