În scurtul meu timp american, mi-am propus să trec dincolo de peisaj, de magazinele care îşi adaptează preţurile după sezon, să nu rămân fixat în admiraţia pentru sicomorii care m-au dus în preajma unui vers al lui Nichita Stănescu. Să depăşesc clişeul cotidian, de a număra păsările din copaci, ori veveriţele jucăuşe. Mi-am propus să nu cad în capcana unui entuziasm superficial, ci, după puterile mele, să tresar în faţa unor realităţi mai mult, ori mai puţin văzute. Comparaţiile oarbe, ori dojenitoare, le fac cu prudenţă şi cu necesar echilibru. Da, m-am străduit să privesc dincolo de peisaj. Să mă dumiresc că mă aflu într-o ţară cu legi ferme, orgolioasă, care doreşte, chiar reuşeşte, să pună sigilii pe faţa lumii contemporane. Aşa m-am apropiat de un concept care cutreieră lumea. Deşi nu are patent american, aici a prins o viteză specială. Cu reguli care marchează timpul. Este vorba despre conceptul numit corectitudine politică (political correctness). Care, mai nou, impune interdicţii, chiar sancţiuni. În partea mea de Americă, m-am trezit somat de norme de care auzisem vag, iar acolo trebuia să intre în purtarea pe drum. Ştiam, din cărţi, ce presupune această sintagmă. Adică să ai grijă, să nu te exprimi într-un fel în care ai putea să ofensezi, ori să marginalizezi un anumit grup dezavantajat. Mă gândeam acolo, prins în chingile lingvistice, că teoria nu-i un cap de ţară.
Şi eu, pe Uliţa Bisericii, am crescut în respect pentru alţii, oricine ar fi ei, să am cuvinte de bună cuviinţă pentru cei cu care mă întâlnesc. La noi, este o normă morală, în alte părţi, se vede, este nevoie de legi. La noi, este valoare culturală veche, în alte părţi este altfel. Căutând exemple, ca argument, am întâlnit experienţa americană a lui Pascal Bruckner, romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. Pentru el, corectitudinea politică este un paravan de protecţie, în plan semantic, pentru a numi anumite categorii. E un mecanism de bun-simţ, absolut funcţional. Între timp, încetul cu încetul, s-a transformat într-o ideologie care te opreşte să spui lucrurilor pe nume. Dacă spui ce crezi, rişti să fii sancţionat, pus la stâlpul infamiei.
Pascal ne spune că teoria este puternică în Franţa, în Statele Unite ale Americii. În Canada, rigoarea este şi mai mare. Acolo, se propune o altă viziune asupra lumii. Dar iată, succint, spovedania lui Pascal, făcută tânărului Matei Martin. Scriitorul francez era profesor la o universitate americană. Pe vremea lui Bill Clinton. Era momentul când lupta pentru drepturile sociale a fost înlocuită cu o ofensivă pentru drepturile minorităţilor. Această trecere a fost urmată, îndeaproape, de erupţia corectitudinii politice. Îşi aminteşte cum s-au explicat noile reguli de urmat în universitate. I s-a spus cum trebuie să se poarte cu studentele, pe care nu trebuie să le privească în ochi, cărora nu trebuia să le facă complimente. Era interzis să vorbească cu ele într-un birou cu uşa închisă, decât dacă discuţia era înregistrată pe reportofon. I s-a mai spus, la universitate, că e de evitat să ia liftul cu o femeie singură şi că orice relaţie cu o studentă, chiar dacă ea consimte, era pasibilă de un proces în instanţă.
Din acel moment, crede scriitorul francez, preceptele corectitudinii politice s-au extins la toate minorităţile, astfel încât astăzi totul a culminat cu un sistem care pune în paranteze orice reflecţie, orice gândire. Se apelează şi la un concret electoral pentru a justifica recenta victorie a dreptei americane. Care a devenit, se zice, alarmată de această modă nouă, a corectitudinii politice, venită dinspre stânga. Referindu-se la spaţiul european, Pascal crede că avem alte tradiţii, alte moravuri. Cu toate că se simte influenţa de peste Ocean. Tindem şi noi, europenii, să judecăm lumea în termeni de majoritate oprimată, versus minorităţi oprimate. Deci ne americanizăm în detrimentul specificului culturii europene.”Este un risc politic foarte puternic,” atrage atenţia Pascal Bruckner.
