Recent, am revăzut un loc al tristeții istoriei apropiate: Memorialul de la Sighetu Marmației. Eram cu scriitorul Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, ghid fiindu-ne prietenul, universitarul Gheorghe Mihai Bârlea, cu rosturi importante în conturarea acestui important edificiu al memoriei de rang european. Acolo, istoria crudă te răzvrătește. Îți provoacă amintiri netrăite. Te apropii de destine strălucitoare, dar triste. Cum este figura marelui istoric Gheorghe I. Brătianu, care și-a găsit sfârșitul aici.
Rămân revoltat de soarta tragică a celor care s-au zidit în istoria țării și au plătit cu detenția sau moartea. Fără ei, vorbeam o altă limbă. Câtă fibră națională susținea statura acestor oameni! Mai puțini știu că fiul premierului român s-a oferit voluntar, la 18 ani, luând parte la bătălia din iulie-august 1917, din zona Oituz. Unde a fost rănit. Mulți politicieni din vremea aceea nu și-au retras fiii de la datoria față de țară. Germanofilul P.P. Carp, fiind împotriva intrării României în război alături de Antanta, s-a rugat lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută. Când a văzut care e mersul istoriei, și-a trimis pe front cei trei fii, dintre care unul a murit.
Tânărul Brătianu a ținut un jurnal de front, volum reeditat recent. Intuiția marelui istoric de mai târziu remarcă dezintegrarea armatei țariste. Martor la evenimente, tânărul Brătianu observă aroganța ofițerilor țariști care au intrat în Moldova. Până și soldații îi măsurau de sus pe români. Dar ei s-au acoperit de glorie la Mărășești, Mărăști și Oituz. Brătianu explică disoluția armatei țariste. O stâncă uriașă s-a dat la o parte. Românii au rămas singuri pe front. Observă că unitățile de artilerie fuseseră mai puțin infestate de virusul bolșevic. Menționează ipotezele care erau vehiculate pentru continuarea războiului. Ori o rezistență în triunghiul morții, în Moldova, sau plecarea în exil în sudul Rusiei.
Din fericire, s-a ales varianta rezistenței. Viitorul istoric crede că România Mare nu ar fi putut fi realizată în cazul în care Armata Regală ar fi fost masacrată ori răspândită prin pustiul stepelor țariste cuprinse de spasmele războiului civil. În triunghiul morții, tânărul Brătianu a fost rănit. A revenit la unitate, în anul 1918, bateria lui fiind repartizată în Bucovina austriacă, pentru a lua locul rușilor care se retrăgeau. El, fiu de prim-ministru, a stat pe front până când trupele române s-au retras din Cernăuți, după Pacea de la București.
Gheorghe I. Brătianu nu s-a dat înapoi nici în cel de-al Doilea Război Mondial, fiind mobilizat în iunie 1941, când avea 43 de ani. Era un istoric cu operă, profesor universitar și om politic. A fost lăsat la vatră la sfârșitul anului. În 1942 a plecat din nou pe front, luând parte la luptele din Crimeea. În anul 1947, în cadrul represiunii comuniste, este înlăturat de la catedra universitară și de la conducerea Institutului de Istorie, fixându-i-se domiciliu forțat. A fost exclus din Academia Română. În anul 1950, în luna mai, a fost arestat și întemnițat în închisoarea de la Sighet, unde a fost reținut trei ani fără judecată. În luna aprilie 1953, a murit într-o celulă a închisorii din Sighet, în condiții neelucidate. Unii spun că s-ar fi sinucis, alții susțin varianta bătăii până la moarte. Lucrările sale despre Basarabia românească sunt reprezentative pentru rigoarea științifică și teza continuității poporului român.
Acolo, în celula de la Sighet, mă gândeam la tânărul Brătianu din triunghiul morții. Scriu despre aceste detalii ale istoriei cu credința că fac parte din ființa unui act de răscruce pentru această țară: Marea Unire a Românilor. Iar pilda tânărului Brătianu mi se pare exemplară. Dar mai ales a părintelui său, premier al României, care ar fi putut să-l pună într-o cancelarie. Oare fiii actualilor politicieni ar sări dacă țara ar ajunge la necaz? Răspundeți fiecare în felul Dumneavoastră!
