De la preşcolari pînă la academicieni, românii organizează în această perioadă acţiuni culturale de celebrare a Unirii din 1918, iar istoricii analizează ce s-a întîmplat de atunci şi pînă astăzi. Mai există arhive necercetate, cu documente ce trebuie traduse şi studiate, dar efortul financiar este dirijat mai mult spre festivităţi, decît pentru aflarea adevărului istoric!
Avem nevoie de istorici specializaţi în cercetarea arhivelor Parlamentului din Budapesta, vrem informaţii inedite. Institutele de istorie, muzeele, universităţile, Academia Română au datoria să aducă la lumină toate izvoarele despre Unire. Istoricul trebuie scos din starea de comoditate în care se află. Nu poţi vorbi despre politicianul Vasile Lucaciu, de exemplu, dacă nu citeşti şi discursurile sale din Parlamentul de la Budapesta (încă n-au fost traduse în limba română). Sumele sînt cheltuite pentru organizarea de evenimente patriotice şi populare, acţiunile ştiinţifice fiind lăsate în planul al doilea.
Cercetarea istorică nu trebuie să ţină seama de interesele politice, etnice, religioase sau de alt tip. Dacă fiecare trage focul la oala lui, vom avea istorici care se contrazic, iar adevărul va lua forme diferite, ceea ce postmodernitatea acceptă, însă noi dorim să descoperim adevărul semnificativ, fără pretenţii de absolutizare. Ne interesează nu doar istoria personalităţilor politice, ci tot ce ţine de acea perioadă de început a României moderne.
La un secol de la Unire, ne domină sentimentul de mîndrie patriotică fixat de literatură şi muzică, dar sensibilitatea simţirii nu ţine locul veridicităţii. Avem nevoie de istorici perseverenţi, care să scrie sinteze bazate pe documente scoase din arhive, completate cu amănunte despre oamenii de rînd de acum o sută de ani, despre viaţa lor cotidiană, despre drepturile pe care le aveau, pentru a surprinde cît mai mult din realitatea acelor ani. Să reconstituim trecutul, să punem accentul pe istoria scrisă. Vasile Lucaciu a publicat multe articole în ziarele vremii. Fiul şi fratele lui Vasile Lucaciu (Epaminonda şi Petre), George Pop de Băseşti şi alţii, prin acţiunile lor, au contribuit la emanciparea românilor. Aproape uitat este avocatul Theodor Mihali din satul Prislop, comuna Boiu Mare, parlamentar la Budapesta şi Bucureşti şi o vreme primar de Cluj.
Patriotismul nu este suficient pentru a menţine politica în limitele umanismului şi democraţiei. După 1918, România Mare a avut un alt traseu decît sperau transilvănenii (în frunte cu Iuliu Maniu). A urmat o centralizare administrativă exagerată, făcută de guvernele de dreapta, pe care Rezoluţia de la Alba Iulia n-o prevedea (Adunarea Naţională unionistă ceruse „libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor”).
Între cele două războaie mondiale, au urmat regimuri parlamentare imperfecte, culminînd cu dictatura carlistă şi cu guverne de la extrema dreaptă. Iar după 1945, a apărut experimentul ideologic cu un singur partid (pe care doar nostalgicii îl regretă). România a fost condusă de regimuri autoritare, libertăţile oamenilor erau neglijate, statul se afla în prim-plan, iar cetăţenii, în al doilea. Iliberalismul a culminat cu pogromurile şi deportarea evreilor şi a ţiganilor şi cu exterminarea politicienilor democraţi sau legionari, mulţi murind în închisoarea din Sighet.
După 1989, dar mai ales după aderarea la NATO şi UE, statul român s-a aşezat pe principii constituţionale europene, democratice, însă discursul politic ocupă aproape tot spaţiul public. Politicianul de la putere sau din opoziţie este „vedetă”, nu omul de ştiinţă. Centenarul a fost acaparat aşadar de politicieni, cu mesajul lor populist, care nu ţine seama de trecut. Însă nu este totul pierdut, istoricii îşi pot lua revanşa în 2019 sau în 2020.
